Cum m-am apucat de blogăreală

Știți cum mi-am făcut eu blog?

Acum 13-14 ani, aflată pe meleaguri austriece și neavând prea multe persoane în jur cu care să comunic în voie, am creat acest blog, care s-a numit inițial Autopsia unui suflet. Știu, sună macabru, dar prin ce scriam atunci, puțin și prost ce-i drept (nu că acum aș fi Balzac - doar ziceam), îmi puneam sufletul sub microscop și îl disecam celulă cu celulă. Realizam autopsia unui suflet nu chiar mort, dar intrat într-o amorțeală cronică, generată de anxietate și depresie. 

Da, fraților, le-am avut și pe astea, chiar dacă nu le-am fluturat în gura mare prin fața ochilor nimănui, dar nici nu le-am ascuns în spatele vreunei măști complicate. Cei ce știau să vadă au văzut și fără să le arăt eu.

Mi-am întors așadar sufletul pe dos, ca pe un sac gol și lăbărțat, l-am cârpit de unde a fost nevoie, l-am re-țesut pe alocuri, și iată-l azi, ceva mai bine, vindecat și încadrabil în limitele acceptate ale nebuniei.

Puneam pe vechiul blog de toate pentru toți: poezii, gânduri, bârfe care mai de care, planuri de viitor și amenințări pentru Moș Crăciun (Vă jur pe cuvânt de blogger), chiar și mici realizări. În perioada aia mi-am cumpărat primul calculator (mult spus despre un netbook nu mai mare decât un caiet), prima mea bicicletă (care s-a furat, apoi s-a găsit, apoi s-a furat iar - în Austria se fura mult la vremea aceea). Tot pe atunci am învățat să înot. Singură. Am călătorit mult, am văzut lumea, cum s-ar zice, deși n-am ieșit din Europa. Mi-am îndeplinit toate dorințele de copil crescut la țară și învățat la coada vacii ori cu sapa în mână.

Acum scriu despre cărți, autori români contemporani și, după cum ați citit, și mici editoriale despre chestii care mi se par interesante sau amuzante, păreri și obiecții pe care nu le pot exprima în siguranță pe Facebook, acolo unde pândește leul la fiecare colț de savană și Zuc te arde peste dește dacă folosești un cuvânt mai fistichiu.

Mi-e drag de blogul meu de azi, dar mi-e drag și de amintirea celui vechi - cu ajutorul lui am început să mă vindec, iar eu nu uit niciodată de unde am plecat. Tot pe vechiul blog a luat naștere și Dama de pică, dar și câteva pasaje din A ta, Mia. 

Între timp mi-am diversificat metodele de vindecare, adăugând iubirea de sine și puțin machiaj zilnic, dar Autopsia unui suflet are sertărașul special în amintirile personale, sertăraș pe care îl deschid când și când și mă minunez de naivitatea mea de atunci.

Pe atunci credeam că oamenii sunt buni, acum știu că nu sunt.