Ghiță - Povestea unei vieți

Iar sunt restanțieră cu câteva recenzii, dar mă iertați voi, că sunteți buni la suflet. Astăzi vreau să vă vorbesc puțin despre o carte ce mi-a adus aminte de copilărie, o carte dulce-amară, dar care a venit la fix pentru a mai ostoi dorul.

Deja Silviu Bacuiani m-a dat de gol, spunând în gura mare peste tot că m-a făcut să jelesc, și n-a mințit deloc. Am plâns de m-am rupt.

Avem parte în acest minunat roman de o radiografie a satului românesc în perioada interbelică, dar și a vremurilor grele din timpul celui de-al doilea Război Mondial și dacă vă numărați printre cei ce suferă de dorul bunicilor și al vremurilor petrecute la țară, în natură, atunci Ghiță - Povestea unei vieți este o carte-aducere-aminte.

" În acea zi, dacă ieșeai în bătătură, puteai simți la propriu mirosul căldurii azvârlite de razele soarelui asupra unui pământ prea arid presărat cu mici cratere, avide după măcar câteva picături de ploaie. În dreptul porții gospodăriei lăsate în urmă de Ghiță, când a plecat pe front, lângă un car părăsit acolo tot de la plecarea lui, a oprit brusc o motocicletă germană cu ataș, celebrul model R71, din care au sărit trei militari, cu nasturii cămășilor desfăcuți în cea mai mare parte și cu mânecile suflecate."

Înțelepciunea nu vine doar din cunoaștere, ci și din trăire, iar Ghiță este "predispus" înțelepciunii încă de la vârsta de cinci ani, când o întâmplare tragică îi răpește tatăl chiar sub privirile sale inocente, părintele său pierind lovit de fulger, în timpul unei furtuni spontane. Să fi fost destinul sau un blestem?

Sfântul Gheorghe, biruitorul balaurului, i-a purtat de grijă toată viața acestui puternic om, împrumutându-i tăria de a lupta cu balaurul numit război, apoi cu viața și greutățile acesteia. Dar cel mai greu a fost să-și îmblânzească propria inimă ce bătea zi și noapte numai pentru Codina lui.

"În fața porții se oprește, răsuflă de câteva ori, în timp ce se bătea cu palma în dreptul inimii, împinge poarta și intră. Se oprește iarăși, brusc, doar să îi asculte glasul, care se auzea de dincolo, dinspre prispă. Închide ochii, își mușcă buzele și iarăși se bate de câteva ori cu palma în dreptul inimii. Ajunge în dreptul porții de sârmă care permitea accesul în curtea cea mică, o împinge încet, intră și iarăși se oprește, cu ranița în mâna dreaptă, privind fix înainte. Simte cum o lacrimă o ia încet, în jos, pe obraz, spre gură.

- Mama, mama, uite, nenea, spuse brusc copila de doi ani, aflată cu fața spre Ghiță, în timp ce Codina era aplecată asupra ei.

Femeia întoarce capul, face ochii mari, se ridică în picioare și începe să alerge spre el.

- Ghiță! Ghiță! Te-ai întors!

Ajunsă în dreptul lui, i-a sărit imediat de gât, plângând în hohote. Ghiță dădu drumul raniței din mână și o cuprinse în brațe, plângând și sărutând-o pe creștet. Au stat câteva momente așa, fără să scoată niciunul vreo vorbă, lăsând doar lacrimile, mișcările și atingerile mâinilor să vorbească în locul lor.

- M-am întors să îți spun că am uitat să-ți zic o vorbă importantă, zise Ghiță plângând și prinzându-i chipul între palme. 

Codina, având ochii mari și negri scăldați în lacrimi, se aruncă iarăși în brațele lui și spuse, plină de emoție:

- Știu, Ghiță, știu, și eu te iubesc și te-am purtat mereu în gândul și rugăciunile mele!

- O viață nu-i de ajuns, Codină, mai spuse Ghiță, în timp ce o strângea și mai puternic la piept."

O viață simplă, dar binecuvântată cu dragoste, este mai îndestulătoare decât una bogată, dar aflată sub blestemul singurătății, iar asta i-a dat lui Ghiță puterea de a vorbi despre viața lui și de a-și educa nepoții în spiritul iubirii. La gura sobei, în iernile albe, sau sub umbra nucului, adăpostit de arșița verii, Ghiță și-a spus povestea de la început până la sfârșit, sădind iubirea în inimile copiilor ce-l ascultau mirați și curioși.

"- Și cum este acolo, în iad, tataie? Cum îi chinuie? l-am întrebat eu atunci, cu o curiozitate copilărească.

- Nu știu cum este acolo, tete, mi-a răspuns el. Am văzut doar cum este în iadul celălalt.

- Păi sunt mai multe? am întrebat eu, făcând ochii mari de uimire."

"Până când moartea ne va despărți" nu a fost valabilă și pentru Ghiță și Codina lui. Dragostea lor a învins tot, sărăcia, războiul, așteptarea, timpul, până și moartea, întinzându-și atingerea mângâietoare dincolo de mormintele reci ale cimitirului. Au trecut împreună prin durere, au gustat din fierea războiului, chiar dacă pe "fronturi" diferite, au clădit raiul personal aici, pe Pământ, dar și sus, în Ceruri, deși moartea necruțătoare i-a îmbrățișat pe rând. Credința și iubirea le-a fost de ajuns pentru o viață, dar și pentru o moarte, căci cu ea suntem datori toți. Important este ce rămâne în urma noastră, iar Ghiță a lăsat moștenire amintiri, învățăminte, iubire și, iată, material pentru o carte.

"Lacrimi amestecate cu sânge, blesteme incantate la fiecare răspântie de drumuri, gustul amar al durerii, apăsarea tot mai covârșitoare a neputinței peste umerii unor oameni care nu înțelegeau de ce Dumnezeu accepta așa ceva. Omătul scârțâia sub roțile căruțelor sau sub pașii greoi ai bătrânilor, la unison cu scrâșnitul dinților cauzat de aceeași neputință...

„Când se va termina totul? Când își va întoarce Dumnezeu fața spre ei?"

Avem parte și de momente amuzante, pasaje ce ne dau gustul următoarei apariții semnată Silviu Bacuiani. Neghiobiile lui Burcea, supranumit Făt-Frumos din corcoduș, au făcut deliciul acestui roman, iar acum îmi doresc să pun mâna pe (nuvela lui) Burcea cât mai curând posibil. 

Ce alte personaje mi-au mai plăcut? L-am adorat pe părintele Macarie, iar Matei, socrul lui Ghiță, dacă ar fi trăit astăzi, ar fi fost bun de comediant, reușind cu replicile sale să îmi stârnească hohote de râs.

Eu vă zic atât: Citiți cartea asta și mulțumiți-mi mai târziu! O găsiți pe site-ul Mybestseller alături de celelalte lucrări semnate Silviu Bacuiani.

Să fie, deci, Confesiuni Lirice!

Lecturi minunate, dragilor!