Harababură

Am trecut brusc, prea brusc, de la înghețată la ciocolată caldă, de la picioare goale la șosete plusate, de la nani în pielea goală la pijamaua din finet. Nu ne mai lasă timpurile și vremurile să ne bucurăm de nimic, nici măcar de trecerea lentă de la un anotimp la altul...

Mi-e lehamite de gândul că trebuie iar să scotocesc prin șifonier pentru a scoate hainele de iarnă. Voi aveți habar ce harababură e în șifonierul meu? "Ocazie să faci ordine!" veți spune, dar știți cât durează ordinea la mine în dulap? Vă spun eu, fix două zile și nici alea întregi. Pentru că, ce să vezi, după două zile de frig te trezești că la prânz începi să te topești de cald și ia de unde nu-s tricourile cu mânecă scurtă. Hai, recunoașteți că am dreptate și jur că vă dau pace! 😁

Până la o anumită vârstă (nu spun care pentru că mă veți acuza de maturizare târzie), toată viața mea a fost o harababură, iar această dezordine mi-a tronat pe suflet, mai cuceritoare decât Genghis Khan, marele cuceritor. Noroc cu soțul meu care m-a mai ordonat nițel, dar nici el nu a reușit să facă minuni. Și acum, după zece ani, ne certăm din cauza lipsei mele de respect pentru ordine. 

Am mereu șosete în sertarul cu lenjerie și pijamale amestecare cu haine "de oraș" pentru că viața mea trece în viteză, iar această viteză mă împinge să fac lucrurile mai repede decât poate creierul meu procesa. 

De câte ori nu mi-am căutat telefonul juma' de zi prin casă, iar el, silențiosul, era dosit în frigider (noroc că mi se mai face foame)! De câte ori am urcat la etaj, iar în momentul în care am pus piciorul pe a cincisprezecea treaptă (fix atâtea are scara mea) am uitat complet de ce mă aflu acolo, ca și când informația s-a estompat odată cu rarefierea aerului de la nivelul zero la trei metri. Pun pariu că și voi uitați chestii, dar nu recunoașteți public. 😂

Capul noroc că îmi este atașat de corp că altfel era dus de mult. Vă jur că, uneori, nu știu cum de nu uit să respir fără o foaie atârnată de peretele din fața mea pe care să scrie cu litere de-o șchioapă "INSPIRĂ - EXPIRĂ". Altfel ați vedea umblând pe stradă o tipă mereu vânătă de la lipsa de oxigen și v-ați gândi că e venită săraca tocmai de pe Everest, acolo unde aerul e doar pentru temerari. 

Există oare un Everest al uitucilor cronici? Aș fi prima care ar ajunge acolo: mare temerar al minților pe veci pierdute. 

Știți în schimb ce nu pierd niciodată? Timpul. Acest dușman nevăzut al omenirii muritoare. Sunt amatoare de multi-tasking (chiar acum, în timp ce scriu aceste rânduri, butonez telefonul, beau o cană cu ciocolată caldă și ascult niște oameni vorbind într-o tentativă de engleză, toate astea simultan cu mângâierea motanului Nero și trasul cu urechea la activitățile fie-mii). La asta sunt bună rău! 

Ați putea spune că sunt împrăștiată, dar haosul acesta mă menține în viață și îmi permite să trăiesc de zece ori mai mult ca mulți dintre voi. În sacul existenței mele îndes experiențe felurite, discuții, cărți, imagini, toate de-a valma, scutur bine și le amestec, apoi le vărs pe foaie în cuvinte alese, unele mai vesele, altele mai triste.

Da,dragilor, cum trăiesc așa și scriu (dovadă acest text ciudățel și deloc autoironic - jur că tot ce spun e adevărat până la punct).

Dacă v-am făcut curioși atunci dați click pe link și comandați naibii odată Dama de pică, apoi vă voi spune mai multe despre cum am scris cartea asta.

Click pe link!