Lumea a luat-o la vale
E octombrie. Dacă mă întrebați pot jura că mai ieri era iunie, sau martie... Timpul a zburat pe lângă mine, pe lângă noi, păcălindu-ne cu viclenia-i specifică. Doar câteva momente, despre care știu sigur că s-au întâmplat, îmi mențin orientarea spațiu-timp în limitele normalului: cununia, un concediu scurt, publicarea cărții și prima zi de școală a copilei.
Știu, spuneam că sunt uitucă, dar să mi se șteargă din memorie săptămâni și luni întregi este deja de ordinul patologicului... ori ba?
Ies dimineața în curte și încă mă surprinde frigul toamnei. Creierul meu nu procesează că vara s-a dus și a luat cu ea soarele, hainele subțiri și cafeaua băută în foișor. Apoi, odată ce realizez luna din calendar, mă cuprinde dezamăgirea; mai este o grămadă până la Crăciun.
Privesc pădurea de peste drum și mă aștept ca dintr-o clipă într-altă să se îngălbenească și să chelească de frunzele dese. Vântul rece piaptănă coroana copacilor, purtând foșnetul mut ca pe un ecou al unui anotimp ofilit. Apusurile sunt din ce în ce mai însângerate, până când din roata de foc va rămâne doar un imens gălbenuș de ou ce pare că se scurge plictisit pe albul cerului.
Care dracu' este optimismul toamnei? Fructele nu le mai culegem din livezi, ci de pe rafturile supermarketurilor, morile de țară au uitat de gustul dulceag al făinii, nici fuiorul bunicii nu mai sfârâie torcând lâna tunsă de pe oi astă primăvară.
Nu ne mai retragem, cum făceau bătrânii noștri, odată cu storsul mustului, ci muncim în continuare ca niște roboți, fără pauză și fără speranța de zile libere (oricum nu am avea unde să le petrecem).
Bunicii noștri se săturau de odihnă până primăvara și-și omorau timpul cu făuritul măturilor și coptul plăcintelor, aveau grijă de nepoți și țeseau în cuvinte povești la gura sobei.
Bunicii de azi merg la mall și mănâncă fast-food. Au uitat că boabele se fierb în oala mereu aburindă de pe plită și că lipiile sunt mai bune coapte pe vatră decât cumpărate învelind o shaorma cu de toate.
Sufletele și trupurile nu mai știu ce este odihna adevărată... Oamenii obosesc respirând pentru că aerul este otrăvit chiar de mașinăriile pe care noi le-am creat pentru a ne ușura viața, dar iată că acum ne îngreunează respirația.
De ce par deprimată astăzi? În primul rând din cauza migrenei ce mă sâcâie în reprize din ce în ce mai lungi, dar mai ales pentru că îmi este dor de copilărie. Am avut o copilărie simplă la țară, cu muls de capre și păscut de vaci, ani marcați de cântecul păcătos al bibilicilor și foșnetul pădurii din spatele curții. Mirosul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de zile mai senine, chiar dacă azi iarba se tunde cu o mașină zgomotoasă ce trezește și morții din mormânt. Ați ascultat vreodată foșnetul cosașilor în câmp? Sau cântecul greierilor în lanul de grâu, în timp ce vântul mângâia spicele pe creștetul aspru? Dacă da, atunci vă dați seama cât de multe a pierdut lumea asta care a luat-o la vale.
Am vorbit despre copilărie și în Dama de Pică. Dați click pe link și descoperiți-o pe Ioana, cea care este și o părticică din voi, cei ce simțiți cum trece timpul.
Comentarii