Preaplin de cărți

"Eu sunt Cătălina și sunt cititoare." Așa aș începe discursul meu la întâlnirile Cititorilor Anonimi, dacă acestea ar exista. 

Am biblioteca plină, în condițiile în care am dăruit cărți cu nemiluita, dar știți ce n-am niciodată? N-am cărți destule. E și asta o boală, nu neg, dar este una de care, cu siguranță, nu vreau să mă vindec.

Mai am unsprezece cărți necitite și numărul lor scade de la o zi la alta. Le privesc așa cum privește un muribund timpul scurgându-se odată cu nisipul dintr-o clepsidră, cu teamă și respect. M-am apucat astăzi de Zece zile, romanul scris de Silvia DF, iar de mâine începe numărătoarea inversă... 10, 9, 8... știți voi, ca la Revelion, doar că atunci când voi ajunge la 1, zgomotul ce se va auzi nu va fi pocnetul sticlelor de șampanie, ci al foliei cu bule în timp ce deschid un nou colet plin de cărți.

Când am ajuns în Austria și nu știam o boabă de germană, motivația principală pentru care am învățat limba în doar șase luni nu a fost neapărat aceea de a comunica cu lumea, ci de a-mi putea cumpăra cărți pe care să le pot citi. Da. Aceasta a fost motivația mea numărul unu.

Acum zece ani, când colții depresiei începuseră să muște din mine, cărțile au fost cele ce m-au salvat, nu vreun psiholog pe care oricum nu aș fi avut cu ce să îl plătesc (abia îmi permiteam chiria). Nopțile cu insomnii și coșmaruri tot cărțile mi le-au făcut mai frumoase. Între coperțile lor am găsit alinare și mângâiere, răspunsuri și rezolvări la orice.

Anul trecut, când a început nebunia, tot cărțile au fost cele care mi-au ținut companie în orele moarte ale zilei. Va jur că, dacă nu aș fi început acel maraton nebun cu "O carte pe zi", probabil că aș fi luat-o razna până acum și în loc de aceste rânduri aș fi scrijelit ceva aiurea pe zidurile vreunui balamuc.

Am cărțile așezate pe câte două rânduri. În unele zile le iau la mână, le șterg de praf, recitesc unele pasaje care mi-au plăcut mult, apoi le pun la loc zâmbind în semn de mulțumire pentru clipele frumoase petrecute împreună. 

Cărțile mi-au fost bilete de călătorie atunci când nu puteam ieși din casă, mi-au fost tovarăși de aventuri în rarele weekenduri la țară, mi-au fost ferestre însorite în zilele mohorâte ale iernii și sfătuitori în cele mai grele situații ale vieții.

Apoi am început să scriu. Despre asta am altă istorie, despre care vă voi povești cu altă ocazie. Până atunci luați de citiți Dama de pică, de fapt, luați de citiți orice. Salvați-vă sufletele.

PS: Click pe link! 👆