Sunt dusă, numai că nimeni nu știe unde

 

Mi se spune deseori, mai sub formă de compliment, mai sub formă de "atenționare", faptul că sunt dusă. Toți acei oameni au dreptate, sunt dusă (de mult), numai că nimeni nu știe unde anume. Unii ar fi tentați să mă caute pe la balamuc, dar acolo nu-s cu siguranță. Adresa mea (fictivă) este într-un Univers al Optimiștilor incurabili (nici eu nu știu cum dracu' m-am strecurat acolo, doar sufăr de sarcasm în formă agravantă).

Cert este că, pe strada mea, soarele luminează în fiecare zi cu o altă culoare. Uneori este galben lămâi, alteori roz bombon. În unele zile își schimbă culoarea fix ca lămpile alea cu telecomandă, iar cel de la butoane cred că e nițel (mai mult) dement. În unele zile situația este de un bleu senin, iar în altele de un maro căcăniu cu tente de scaun (de om) bolnav (scuzați scârba provocată, în caz că erați la micul dejun - eu nu apuc niciodată să mănânc atât de devreme).

Mi s-a mai adus la cunoștință, pe lângă faptul că sunt dusă, faptul că sunt insensibilă, sau că aș avea stomac de fier. Adevărul e că (iar remarca asta poate părea nițel amară - probabil de la cafeaua fără zahăr pe care tocmai o îngurgitez cu poftă) aproape nimic nu mă mai surprinde. Aștept următoarea chestie nașpa așa cum aștept primii fulgi de nea în decembrie, sau mai devreme, știind că sunt undeva pe drum, așteptând să acopere pământul în cristale albe de gheață. E o certitudine faptul că lucruri rele se vor întâmpla (adică, uitați-vă și voi nițel în jur). 

Dar, cum trăiesc în Universul Optimiștilor mai sus menționat, aștept răul cu zâmbetul pe buze (și dacă plâng ce rezolv?). Mă veți vedea mereu cu zâmbetul pe buze (în afară de perioadele întunecate de migrene atunci când nu pot (fizic) zâmbi, dar îmi scot pârleala cu umorul debordant și sarcasmul usturător). Viața asta este prea scurtă pentru a o petrece încruntați și triști (credeți-mă pe cuvânt, am văzut o grămadă de tragedii până la vârsta asta). Ar fi păcat să cadă meteoritul din cer și ultimul blitz astral să ne surprindă bosumflați, zău așa!

Da, frațior, sunt dusă! Dusă rău! De aceea am ajuns să îmi pun un sfert de viață pe hârtie și să îl ofer, la un preț modic, publicului gata să critice și să arunce cu noroi (spre surprinderea mea nu s-a întâmplat asta. Încă. Ce-ați pățit? Așteptați ploaia? Sau povestea mea, alimentată din plin cu ficțiune, chiar v-a meritat banii?).

Am subliniat mai sus că aproape nimic nu mă mai surprinde, iar în acest aproape ați intrat și voi, cei ce ați citit Dama de pică și nu ați adus nici un comentariu jignitor (în afara doamnei ultra-religioase ce îmi atrăgea atenția s-o las mai moale cu scenele de sex - care pun pariu că a citit doar fragmente (ea cumpără doar cărți de rugăciuni și icoane cu Arsenie Boca - care nu este sfânt și nu ar trebui reprezentat în icoane - dar nu contează, ea tot cumpără, că-s în trend)). Acum cred că am fost puțin obraznică, dar sunt dusă, să-mi fie cu iertare (da, voi fi iertată în curând și pierdută în uitare)

Da, fraților, sunt dusă! Și nedusă la biserica prea des. Nu vreau să intru în religie pentru că m-aș murdari prea tare, dar cred, iar credința mea nu are de-a face cu slujitorii din biserici, ci cu A FI OM. La mine se va găsi mereu o mână de ajutor și voi ajuta atunci când pot și am cu ce, dar nu cu bani. Bani nu am (de dat). Are soțul meu o vorbă , "Da-ți-ar Dumnezeu tot ce ai nevoie, ca să nu vii la mine să ceri!" Am copiat și eu modelul lui și-mi merge bine deocamdată.

Observați câte nuanțe are textul ăsta scurt? Prin câte stări v-a făcut să treceți? De la indignare la amuzament și de la furie la melancolie. Un adevărat carusel, nu? În aproximativ 700 de cuvinte. Cam așa e și Dama de pică, cam așa mă simțeam și eu scriind din propriile amintiri. Luați de citiți și fiți cuminți, nu aruncați cu noroi că s-ar putea să vă murdăriți pe bocanci. Click pe link, dragilor!