Un interviu VICIOS

 

Alexandra Condrat este genul de fată care păcălește aparențele. O fi ea blondă, dar blonda asta este altceva. Spune despre ea că este previzibilă și că urăște să întârzie (chiar dacă odată a întârziat patru minute pentru a-și ajusta machiajul), dar eu cred că discuția cu ea a fost complet imprevizibilă. Hai să citiți ce a ieșit.

Bună Alexandra. Să facem cunoștință! Eu sunt cea care te-a provocat să răspunzi pentru următoarele câteva minute la un set de întrebări zănatice. Tu cine ești?

Bună întrebare, doar că este foarte complexă. Sunt o persoană diferită pentru toți oamenii care mă cunosc. Ține de percepția lor și de situațiile în care m-au văzut implicată. Câteodată personalitatea mea este adorabilă, de cele mai multe ori este de-a dreptul colerică. Cred că cea mai satisfăcătoare teorie pentru mine în acest sens este fereastra lui Johari. Arena este ceea ce știu ceilalți despre mine, dar știu și eu; Fațada sau zona ascunsă reprezintă ceea ce nu știe nimeni; Unghiul mort este ceea ce cunosc ceilalți, dar eu nu pot vedea (pentru că sunt subiectivă) Necunoscutul este ceea ce nu știu nici eu și nici ceilalți (Cred că aici intră „inconștientul” lui Freud). Ai pus o întrebare unei „ființe” care despică firul în patru, uite cu ce te-ai ales J

 

Ai publicat recent romanul VICIOS la Editura Petale Scrise. Cum ți s-a părut toată această experiență editorială?

Mi s-a părut intensă. Am muncit mult (eu și alți oameni ) pentru ca romanul să aibă această formă. După publicarea lui am primit multe felicitări și opinii extraordinar de bune despre Vicios, ceea ce m-a bucurat. A fost și un pic dificil, în sensul  în care fiind o fire ușor introvertită, am simțit un pic nevoia să mă ascund, parcă eram prea expusă. Acum m-am obișnuit cu ideea: am scris un roman, e absolut normal ca cititorii să își dea cu părerea despre el și să-și dorească să afle dedesupturile. Așa procedam și eu cu acele cărți care-mi atrăgeau atenția: îmi doream să știu mai multe despre autor, ce surse de inspirație a avut etc.

 

Vorbește-mi puțin despre cartea ta și despre cum ți-ai ales personajele.

Vicios s-a dezvoltat de la o frază care suna bine în capul meu la o povestire.  Apoi a devenit roman. Am pornit de la trei personaje mai bine conturate: Beatrice, Vladi și punkerul. Restul s-au dezvoltat spontan. Terminam de scris o anumită scenă și mă gândeam cum aș putea să continui astfel încât să creez o situație mai dramatică, mai amuzantă, mai emoționantă, în funcție de caz. Am adăugat foarte mult dialog pentru că nemulțumirea mea principală a fost că povestirea „Vicios” nu prea avea dialog. Așa că am construit un roman care să mă facă să am trăiri intense în timp ce îl citesc. Știam că dacă va face asta cu mine, va avea același efect și asupra cititorilor. Am vrut să amuze, să fie relaxant, dar să creeze și emoții puternice acolo unde am considerat că e necesar. Am plasat acțiunea la un bar din lemn, la malul Mării Negre, pentru că, de ce nu? În imaginație orice este posibil.

Mulți oameni care mă cunosc mi-au spus că Beatrice seamănă cu mine. Nu în totalitate, dar poate să creeze această impresie deoarece vorbește exact ca mine. Când citești, ai senzația că mă auzi pe mine vorbind. Ea spune cuvinte precum „mirobolant” „minunat” etc.  Folosesc aceste cuvinte în mod uzual. De asemenea, i-am împrumutat multe dintre alimentele mele preferate: Beatrice iubește cafeaua, cocktail-urile cu rom și piperul la fel de mult ca mine. Și da, am ars de foarte multe ori o omletă doar pe o parte, doar că în carte am transformat această experiență într-o poveste motivațională.

 

Ce ai învățat scriind această carte?

Am învățat că pot să fac orice în viața aceasta, dacă am reușit să scriu atât de multe pagini care să aibă legătură una cu alta. Și că un text poate fi tot timpul îmbunătățit, că poate deveni o variantă mai bună a sa. Bine, nu mai sunt atașată de primul draft de pe la 17 ani; știu că acesta este doar primul text scris și pot să tai, să adaug, să schimb ordinea propozițiilor, astfel încât să obțin rezultatul dorit.

 

Ce nu aș ghici niciodată despre tine?

Mi se pare că sunt oarecum previzibilă. Adică, dacă m-aș vedea de undeva de sus, mi-aș da seama „care e treaba cu mine”. Dar asta pentru că sunt obsedată de tipare de comportament. Observ oamenii și îi încadrez în tipologii umane. Mă documentez foarte mult despre pattern-uri și  îmi schimb anumite obiceiuri dăunătoare după ce le conștientizez. Acesta este probabil un lucru pe care nu l-ai ghici despre mine. Par superficială, dar doar par.

 

Dacă ar trebui să porți un set de haine pentru tot restul vieții, ce ai purta?

Cred că aș lua-o razna să port același lucru tot restul vieții. Aș fi ca în desenele animate. Totuși, în lipsa altei opțiuni aș alege o rochie cu paiete sau sclipici, genul pe care le poartă femeile de Revelion. Măcar să fiu „glamorous”(sau kitsch, depinde de viziunea fiecăruia) pentru totdeauna.

 

Care este cea mai mare nebunie pe care ai făcut-o vreodată?

Am făcut multe ce intră în această categorie. Important este să nu le mai repet pe cele care mi-au făcut rău. Între curaj și nebunie e o graniță foarte mică. Acte de curaj mai am și acum, dar mă gândesc un pic mai mult la consecințele acțiunilor mele.  Uneori actele de „nebunie” sunt exact doza necesară pentru a schimba cursul poveștii. Ți-am vorbit în limbaj de „lemn” și nu ți-am spus nimic concret, e unul dintre talentele mele  J)

 

Care consideri că a fost cea mai bună scuză pentru întârziere pe care ai folosit-o sau ai auzit-o?

Ai atins un subiect sensibil aici. Detest când oamenii întârzie, mai ales atunci când nu mă anunță sau când depășesc cinci minute. Am impresia că nu-mi respectă timpul. Astfel, orice scuză folosită mă lasă rece, mai ales dacă persoana are obiceiul de a întârzia. Aceștia sunt pitici pe creier pe care i-am căpătat în ultimii doi- trei ani. Referitor la întrebare, am întârziat o dată patru minute (țin minte cu precizie) și i-am spus managerului meu de atunci că nu mi-a ieșit linia de tuș din prima. A trebuit să o șterg și să o fac din nou că „doar nu voiai să vin urâtă la muncă”, citez. Motivul a fost foarte real. Omul inițial era supărat și apoi a început să râdă. Cine spune că umorul nu salvează situațiile aparent dificile?

Ce altceva ai mai dori să adaugi? Este ceva ce ai vrea să le transmiți cititorilor?

Aș dori să le reamintesc că opiniile altor oameni despre ei  nu plătesc facturi și nu le îmbunătățesc viața în niciun mod. Așadar, îi îndemn să țină cont doar de persoanele care îi încurajează și îi ajută cumva în dezvoltarea lor personală. Și i-aș mai sfătui să creadă în visurile și în abilitățile lor, să caute metode noi de a le îndeplini și dezvolta.

Mulțumesc pentru întrebări!

 

Iar eu mulțumesc pentru răspunsuri!

Dacă v-a plăcut de Alexandra, iar eu sigur că v-a plăcut, dați click pe link și intrați în clubul Vicioșilor. Click pe link!