Bună seara, Vietnam!

Hai să vă zic o întâmplare de duminică.

De ce nu am vorbit până acum despre asta? Cred că a trebuit mai întâi să diger și să trec totul prin filtrul rațiunii.

Ieșisem din casă după două săptămâni (da, știu cum sună asta) și mă întorceam veselă acasă cu două plase de cumpărături destul de grele. Să fi fost ora 17:00 și, după ora nou schimbată, începuse să se insereze. Aproape de poartă mă abordează un tip micuț, cu trăsături asiatice și vârstă nedefinită (știm cu toții că asiaticii cu greu își arată vârsta), dar eu i-am dat undeva la 40 de ani.

Căuta omul nostru o adresă, mi-am dat seama din faptul că mi-a înfipt în ochi telefonul pe care afișa Google Maps, altfel, el nu vorbea strop de engleză, iar eu, evident, pic de vietnameză. Prin prisma jobului am recunoscut cuvintele alambicate, dar cam atât. Mă frământam că nu știam cum să fac să mă înțeleg cu el.

Auzind vorbă pe stradă, iese și soțul din curte, ca un câine de pază, dorind să afle ce se întâmplă. S-a lămurit și el că situația și omul sunt greu de... lămurit. Taman că vietnamezului nostru i se termină bateria la telefon și îl invităm în curte; să-și bage omul gadgetul la încărcat.

Acuma, noi ne-am dat seama că se află la o adresă greșită, dar nu înțelegeam unde vrea să ajungă. Ținea legătura, prin Facebook messenger, cu niște colegi de-ai săi. Oamenii lucrează în construcții (ne-a dat de înțeles începând să pipăie zidurile casei) și, probabil, au fost cu toții relocați pentru altă lucrare.

Fraților, după o oră ne-am dat seama că el voia să ajungă pe o stradă omonimă cu strada noastră, doar că în altă localitate. Omul trebuia să fie în Balotești, adică la 30 de kilometri de unde ne aflăm noi! Am început să traducem prin google, pentru a ne putea înțelege cu el (nici în limba mă-sii nu prea citea bine)...

Soțul meu s-a oferit să-l ducă cu mașina, dar a refuzat spunând că așteaptă un Uber. Și a așteptat Uber-ul încă o oră pentru că indivizii de la renumita companie de car-sharing (aka taximetrie mascată) nu intră pe străzi neasfaltate (să le fie rușine!); știu asta pentru mi s-a întâmplat și mie de nenumărate ori să dau peste nesimțiți care au respins cursa, ori au reclamat că nu m-am prezentat la locul de întâlnire (dar asta e altă discuție).

Din punctul în care ne-am întâlnit până la momentul în care colegii au venit să îl ia pe rătăcit, au trecut aproximativ trei ore. Era noapte, iar pe strada noastră nu-s nici stâlpi de electricitate (era culmea să fie!).

Stau acum și mă gândesc ce se alegea de el dacă nu mă nimerea pe mine, ci pe altul, care l-ar fi ușchit ca pe ultimul gunoi? Era și îmbrăcat destul de subțire pentru nopțile noastre reci de toamnă. Mi-a mulțumit cu un zâmbet și un "Thank you" pocit, pentru ajutor și merinde, apoi s-a dus în treaba lui. Spre rușinea mea, nici nu mi-a dat prin cap să îl întreb cum se numește.

De ce mi-a luat atâta să procesez seara de duminică? 

Pentru că, oarecum, m-am aflat și eu în situația lui (chiar dacă vorbesc engleza la perfecție) atunci când am ajuns în Austria.

Vreți să știți cum a fost? Citiți Dama de pică!

Click pe link, dragilor!