Dor din dor - Somnul cel de moarte

 

Aceasta nu este o postare despre Halloween, nici despre moarte. Acesta este un articol despre o bucată de copilărie pe care nu o vreau pierdută, așa că o rememorez cu drag și dor.

Avea mamaia, Dumnezeu s-o odihnească, o vorbă. De câte ori o rugai să mai șadă puțin, să-și mai tragă sufletul, ea spunea zâmbind "O să mă odihnesc destul pe lumea cealaltă." Va jur că nu o  înțelegeam. Pe atunci preferam somnul și leneveala (Ce? Nu mă credeți?) și nu pricepeam cum de ea se trezea la ora 5 în fiecare dimineață, avea o mie de activități gospodărești, între care nu făcea pauză decât cât înghițea câțiva dumicați de mâncare, apoi o lua de la capăt cu și mai multă energie.

Era cel mai nobil suflet, chiar dacă, cam ca toți oamenii de la țară, avea un limbaj colorat și plastic. Mamaia te îndoia pe genunchi din vorbe, sau dintr-o privire a ochilor săi de un albastru senin. La biserică a început să meargă mai des în ultimii ani de viață, era în schimb foarte des prezentă în cimitirul satului, curățând mormintele familiei, aprinzând lumânări. Mergeam cu ea de câte ori aveam ocazia. Cimitirul satului este locul în care am auzit povești despre fiecare dintre cei ce odihnesc acolo somnul cel de moarte, despre copiii fiecăruia și despre ce s-a ales de ei. 

E liniște în cimitir. Și florile cele mai frumoase. De fiecare dată când intram pe poarta rugnită, purtând în mâini flori și lumânări, cerul se însenina, iar păsările începeau să cânte. Îmi plăcea acolo. Chiar și astăzi merg la cimitirul satului cu drag, pentru că, de undeva de sus, mamaia Maria îmi zâmbește mulțumită, știind că sunt exact cine își dorea ea să fiu - un om împlinit și fericit care nu și-a uitat rădăcinile. Numai că astăzi, crucea ei este prima la care mă opresc, pentru a-mi ostoi dorul, dar și pentru a-i mulțumi pentru tot ceea ce a lăsat în urmă-i.

"Moartea este mult mai ușoară dacă cineva își aduce aminte de tine." mai spunea mamaia, pentru asta știu că ea este încă vie câtă vreme trăim și noi, cei ce am iubit-o, și câtă vreme știm să dăm mai departe moștenirea de suflet pe care a plantat-o în inimile fiecăruia.

Ea a fost cea care a inspirat personajul Anita von Rosenthal, bătrâna blândă din Dama de pică, așa că, citind cartea, nu mă veți cunoaște doar pe mine în cea mai zbuciumată perioadă a existenței mele, ci și pe mamaia Maria în esența ei de om înțelept și mereu având cuvintele la el.

Iubiți-vă bunicii. Cât mai sunteți, cât mai sunt și apoi încă o veșnicie.

Click pe link, dragilor!