Păstorind mâțe turbate

Am câteodată impresia că sunt păstorul unei turme de mâțe turbate, mâțe cărora le lipsește un sfert de creier (sau doar atât le-a mai rămas - adică fix partea responsabilă pentru inspiră - expiră -mănâncă- cacă-te). Să nu înțelegeți greșit, îmi iubesc meseria și colegii, dar câteodată îmi vine să aflu cum se scrie o demisie.

Nu, nu trăiesc din scris, am și eu un job care plătește facturile și care, ocazional, îmi distruge neuronii, unul câte unul.

Cât dracu' e de greu să citești trei propoziții, să le înțelegi și să îmi dai un răspuns pertinent? Cât? Eu sunt nevoită să înot printre emailuri pline de bălării (mai ceva ca în junglă, vă jur!) și să fac ordine și disciplină în cușca leilor și în curtea plină de rahat a elefanților! Când plec, las în urma mea mai curat decât a lăsat Hercule în grajdurile lui Augias (dacă nu știți cine-s ăștia doi, citiți niște mitologie greacă).

Îmi doresc să ajung o autoare de succes, dar nu pentru faimă așa cum cred mulți (nu-mi place să fiu în centrul atenției, chiar dacă uneori așa pare), ci pentru simplul fapt că ar trebui să mulțumesc o singură persoană pe zi - pe mine. Nu ar mai trage de mine China în stânga și Mexicul în dreapta, nu m-aș mai trezi cu emailuri în miez de noapte, nu aș mai sta în conferințe interminabile până când urechile mi se usucă și cad.

Am avut o perioada de cacao (din aia 80%) și vă jur că am tot încercat să văd partea plină a paharului (până când paharul a dat pe afară și am început să strig ca isterica prin casă - vă rog să nu sunați încă la Bălăceanca - mi-am revenit  între timp), dar uneori am eșuat lamentabil.

Am avut zile când fie-mea a adormit cu capul pe masă, așteptând cina (mamă denaturată ce sunt!) sau a ațipit pe canapea, așteptându-mă (na, că vă spun toate astea și nici măcar nu stau lungită pe canapeaua psihologului), dar cred că asta i-a dat un dram extra de independență.

De dimineață eram în conferință. Când am terminat, am găsit-o mâncând; și-a pregătit singură micul dejun. Vă jur că, în momente ca acela, crește inima în mine, de sunt toată doar un cord și-o mândrie. Momentele astea mă fac să uit de turma de mâțe turbate pe care trebuie să o păstoresc, de orele nedormite, de cearcănele mari cât China, de căcaturile care mi se vâră subtil (sau nu) sub nas. În momentele alea știu doar că îi am pe ei lângă mine, că ei mă susțin. Copila care știe că mami muncește pentru visul ei și bărbatul care îmi suportă sunetul unghiilor pe tastatură până la ore târzii din noapte.

De la ei îmi trag puterea, cu ajutorul lor îmi încarc bateriile și mă simt în stare să păstoresc mâțele turbate fără să turbez la rându-mi.

Sunt binecuvântată.

PS: Și vă mai am pe voi, cei care îmi citiți cărțile și nu mă judecați pentru ce scriu (și chiar dacă mă judecați nu-mi pasă - sâc!).