Despre morți numai de bine - Eliberare spirituală

Teodora Vescan a scris o dramă filosofică young adult absolut superbă. Despre morți numai de bine îți reamintește că profunzimea gândirii se estompează odată cu vârsta, că la sfârșitul adolescenței totul pare să aibă un rost, dar totul tinde să te convingă de faptul că viața e de căcat. Adevărul este că în toată ipocrizia lor, înmormântările sunt cele mai sincere reuniuni. Lacrimile false pot fi detectate de la distanță, iar sufletele ajung să vibreze la unison, ca o provocare, un afront adus morții în toate formele ei.

Ziua învierii

Mina și Cristi se întâlnesc la o înmormântare, iar în ziua aceea băiatul, până acum amorțit de o moarte clinică sufletească, începe să învie. Mina, un chiștoc de fată, devine contradicția celor mai profunde gânduri ale sale, iar el se hotărăște să o elibereze de gratiile invizibile ce o țin pe loc, neștiind că asta îi va aduce și lui nesperata eliberare.

Moartea ne eliberează. 

În moarte suntem sinceri. Un mort nu mai poate păstra secrete, pentru că acestea pier odată cu el, dar le pasează involuntar celor din jurul său, spre păstrare. Ce se întâmplă atunci când cineva nu mai vrea să fie gardianul unui secret ce i-a măcinat viața la temelie? 

"Cristi se ridică, își dă jos tricoul și după ce-și întinde spatele pleacă să înoate. Simultan, niște tulceni ies temători la mal. Aude ceea ce spun pe accentul lipovenesc, cică valurile sunt prea sălbatice, vântul prea ostil, steagurile negre. Asta îl motivează să nu renunțe. O demonstrație la adresa Valeriei. Se lasă răpit de valuri, purtat de ele departe. Departe de lume, Valeria și cretinii ei, de cretinii din viaţa lui, de moarte... deși inconștient se aruncă în ghearele ei. S-a îndepărtat dincolo de diguri, unde-s apele adânci. Obosește. Face pluta să-și revină ca să se întoarcă, vede cât de rapid escaladează marea ca ostilitate împotriva rasei sale. Înoată cu viteză, să taie apa, vreo cinci minute. Nu înaintează în nicio direcție, curentul e prea puternic. Mai încearcă de câteva ori, panica i se cuibărește în adâncurile minții. Valurile îl asupresc. Devine din ce în ce mai sigur că o să moară."

Un mort viu

Inima începe să bată în piept ca un mort viu ciocănind dinăuntrul sicriului, carcasă în care se află fără voia sa. Cristi se simte încorsetat de sicriul în care a fost pus de familia sa cu mult timp în urmă. Marginalizat, amorțit, ignorat... bastard. I "se rupe" de propria persoană, dar nu poate permite ca inocenta Mina să se piardă prinsă într-un coșciug al existenței fără însemnătate și, în sfârșit, protagonistul nostru găsește motivația perfectă pentru a sparge barierele propriei morți psihologice. Brusc, nu i se mai rupe. Ea e importantă, unica rază de lumină ce sparge întunericul, versurile melodiei pe care o fredonează în nopțile fără somn, ființa care îl completează, sufletul îngemănat cu al său.

Sfâșiată de amintiri

Cartea asta mi-a rupt sufletul în bucăți pe care, mai apoi, le-a lipit la loc, mai senine și mai strălucitoare. Romanul Despre morți numai de bine mi-a făcut inima să bată în cosciugul corpului ce mi-a fost dat, apoi a oprit-o la sfârșit ca pe un ceas rămas fără baterie. Profunzimea scriiturii mi-a întors lumea pe dos, făcând clepsidra amintirilor s-o ia la goană în sens invers, m-a întristat și m-a demontat pentru a mă unge pe articulațiile ruginite ale maturității seci și a-mi reda mobilitatea spiritului. Mulțumesc, Teodora! Pentru carte, pentru amintire și pentru durere. Mă înclin!

"Mina revine la poziția inițială, cu capul în poala lui. Se contemplă reciproc. În acele tonuri de albastru palid, înghețat, Cristi, la bustul gol, pare detașat de umanitate, un suflet distant într-un trup decedat. Ea, pe de altă parte, pare o nimfetă cu ochi mari și puri, cu o pleată ce-i curge în cascade de argint. Unul stins, cealaltă aprinsă. Ruine și puritate. Apocalipsa și răsăritul timpurilor. El îi ia o șuviță de pe frunte și îi mângâie cu moleșeală chipul. Camera se rotește cu el, dar are o temelie înfiptă strașnic în luciditate. Anume frumuseţea ei pe care abia acum o vede. Ameţit, se apleacă peste ea și îi pupă fruntea. Chiar și așa beat, zdruncinat, glacial, Minei îi pare incredibil. Îi ia mâna cu care o mângâia și cu care ține acordurile, o ține într-ale ei, ca și cum ar vrea s-o încălzească. Cristi ia gura care goleşte sticla, o privește lung pe Mina. Se pierde în detaliile ei expuse altfel de noapte și cu viața exorcizată din el, o sărută. O clipă mai încolo, se prăbușește de somn pe ea. Fata rămâne trează, dar stupefiată."

Zâmbete printre lacrimi

Am râs cu poftă la anumite pasaje, dovada că înmormântările la olteni sunt prilej de inventat bancuri. Dialogul de la cumpărarea jerbei mi-a smuls hohote ciudate, apoi i-am citit și soțului pentru a înțelege că nevastă-sa nu s-a dilit, doar citește o carte bună. 

Citiți și voi cartea asta! Vă provoc! O găsiți pe site-ul Editurii Datagroup.