Ia cu pâine!

Mirosul de pâine proaspătă îmi aduce aminte de copilărie. Știu, v-am mai spus asta de câteva ori, dar aseară mă gândeam că "pâinea noastră cea de toate zilele" nu mai are același gust ca acum 30 de ani și nici aceeași însemnătate.

Aveam cam 10 ani când mă trimiteau ai mei după pâine "la Virgil" (Virgil fiind cârciumarul din sat). Se întâmpla de multe ori să trebuiască să mai aștept câteva minute venirea mașinii cu pâine, dar știam că, pe drumul spre casă, am să mă bucur de coca moale și aburindă. Începeam cu un colț crocant, pe care îl scobeam de miez, continuăm apoi cu o bucățică de coajă, apoi altă bucățică, până când, după câteva sute de metri, jumătate de franzelă se transforma dintr-o gustare delicioasă într-o masă în toată regulă.

Școala era departe, dar devenea și mai îndepărtată când nu aveai cu ce să parcurgi cei 7 kilometri până acasă, mai ales după ce se întuneca, iar ultimul autobuz pleca cu două minute mai devreme (erau și șoferi drăguți, care știau și ne așteptau - pe vremea aia încă mai umblau OAMENI pe pământ). Dar în zilele în care trebuia să luăm cei 7 kilometri la pas, banii de autobuz erau cheltuiți pe masa de seară - franzelă turcească, rotunjoară și aburindă, de la cuptorul cu lemne de vizavi de gară. Ajungeam acasă obosiți, dar cu burțile pline. Cum să mergi atâta pe jos după ce mâncasei doar o felie de pâine cu gem la micul dejun și un sandviș cu ou prăjit (sau cu margarină, sau cu halva), pe care îl primisei pachet la școală? Trei sferturi din alimentația mea o reprezenta pâinea - gustarea, felul principal și uneori chiar desertul (pâine cu zahăr, pâine prăjită cu ou).

Pâinea frământată în casă nu era un moft (cum e în ziua de azi), ci o necesitate atunci când nu aveai bani de franzele, iar copiii de la școală râdeau de mine când aveam sandviș cu pâine de casă la pachet, dar era mai bine cu "reputația" șifonată decât cu stomacul gol. Credeți-mă, pâinea de casă a fost al doilea motiv al bullyingului în formă continuată pe care l-am suferit cam tot gimnaziul (primul motiv era lipsa unei figuri paterne ce m-ar fi putut proteja de agresori).

Acasă nicio masă nu se servea fără pâine, chiar dacă era vorba de orez sau paste, căci pâinea umflă stomacul, iar sațietatea îți ștergea, pe moment, rușinea de a fi sărac. A doua zi o luam de la capăt. Priveam (la televizorul cumpărat la mâna a doua) filme străine, în care copiii mâncau burgeri la cantina școlii, socializau, glumeau, dar a doua zi îmi luam la pachet sandvișul cu pâine de casă și ou prăjit, pe care îl mâncăm pe ascuns (uneori cu gust de lacrimi și nod în gât), de preferat afară, ca să nu împărtășesc mirosul de sărăcie cu restul clasei.

Încă iubesc pâinea, deși uneori are gust de amintiri amare, așa că, atunci când vi se face dor, luați cu pâine!

https://linktr.ee/Catalina_Pana

PS: O primăvară minunată și HAPPY MĂRȚIȘOR!