GAUDEAMUS - Unde se duc cuvintele când se duc?

Da, măh, împuțita de mine nu și-a făcut duș duminică seară, na! Eram atât de flămândă și obosită că n-am mai avut energie să dau și cu apă pe mine. Așa că, ieri de dimineață, după ce am făcut baia regulamentară și am "spălat Gaudeamusul de pe mine", am zis să deschid laptopul de muncă, să nu mă dea ăștia dispărută în misiune literară, iar apoi să despachetez sacoșele cu chestii de la târg. Știți peste ce am dat într-o sacoșă? Peste un sutien. Al cui? Evident, al meu. Cum a ajuns acolo? Simplu, eu l-am pus. L-am dat jos de pe mine și l-am vârât în sacoșă, sperând că acest "gest indecent" să rămână neobservat. 

De ce vă spun acum despre asta? Ca să vă introduc în subiect! Adică voi știți ce greu mi-a fost mie să-mi găsesc haine diferite pentru cinci zile consecutive când, din 2020 încoace, mi s-a lipit practic pijamaua de șoric? Nu știți, normal că nu! Femeile spun mereu că n-au cu ce se îmbrăca, nu? Ei bine, eu am, dar totul mă incomodează, iar sutienul este inamicul meu numărul unu (vedeți postarea cu țâțe mari). De încălțăminte nu mai zic, de aia apar în pozele de la târg încălțată în ciubotele gâștei. V-am zis doar că trăiesc pe picior mare - la propriu, că la figurat e... cel puțin discutabil.

Acum că v-am introdus - pe asta o interpretează fiecare cum dorește, să vă spun nițel despre Gaudeamus - impresii la rece, căldură nu s-a dat. Iarna îmi trăiesc viața la 19,5 grade, de aia când deschid șifonierul mă trezesc cu șube și bunde în cap. Recunosc, stilul meu vestimentar este smuls din benzile desenate pe care le citește Ilinca, i-am luat câteva de la Arthur (asta a fost un semn să dați năvală), dar eu mă simt bine cu mine în mărimea... ăăă, pardon, în mărinimia mea. Dacă tot am deviat, vă îndemn să treceți pe listă și cărțile pentru copii de la Editura Frontiera. Fie-mea e fanul lor numărul unu, iar asta spune multe.

Și pentru că mai sus am scris introducerea introducerii, încep încă o dată - de ce nu, e textul meu și fac ce vreau cu el - mulțumindu-vă pentru toată susținerea. Sunteți minunați în online, dar și în offline!

Pentru mine, fiecare târg este o oportunitate de învățare și cunoaștere. De-a lungul vieții am învățat să iau oamenii așa cum sunt ei, uneori drept exemplu de "așa-nu", de data asta am reușit să sparg niște bariere ale propriei limite sociale, să trec la un alt nivel și consider că am reușit. Sunt pe drumul cel bun, iar acum, că mi-am pus nebunia la punct, e timpul să-mi aștept succesul. Până acum doar l-am visat.

Gaudeamus este despre visul împlinit al unei fetițe ce privea fulgii de zăpadă pe geam și a compus prima ei poezie despre iarnă, ca mai apoi să scrie tot mai rar, până când viața i-a furat pixul din mână și i-a rupt și degetele, să se învețe minte să nu mai viseze la cai verzi pe pereți. Gaudeamus e templul la care aspiră toți ucenicii literaturii, iar mie, alături de Editura Petale Scrise, mi-a fost îngăduit să pășesc lângă mentorii mei.

Vă spuneam după ediția de anul trecut că, pentru unii, a fi scriitor înseamnă să-și înfigă un băț în fund și să se cocoațe pe un piedestal de neajuns pentru oamenii de rând, care vor să îi cunoască pe ei, oamenii din spatele cuvintelor scrise. Nimic nu s-a schimbat, poate doar faptul că mulțimea din fața piedestalelor (spoite în culori aprinse) e din ce în ce mai rară... Cu cât se ridică ei mai sus, cu atât le chelește audiența, ceea ce înseamnă că publicul a învățat repede să facă diferența între aur și pirită. Le va mai merge până când aerul rarefiat din stratosferă le va provoca amețeli și se vor prăbuși de sus, de la cucurigu, făcându-se una cu pământul din care au uitat că și ei fac parte.

Sunt fericită atunci când văd copiii și tinerii citind, îmi dă speranța pentru viitor, de parcă cineva mi-ar picura nițel roz în putina cu cerneală. Nu e mult, dar e un început. Poate reușim să rupem diferența asta dintre generații, fiindcă pe tot mai puțini adulți îi văd să citească... Poate îi îndeamnă cei mici la lectură și vor pune mâna pe o carte de rușine. La cât de importantă este literatura în existența omenirii, ar trebui ca librăriile, bibliotecile și târgurile de carte să fie neîncăpătoare, dar, în era în care librăriile vând preponderent rechizite, iar editurile își pun lacăt pe ușă, trebuința asta rămâne doar un vis utopic.

Da, știu că e dulce-amar, dar literatura strigă cu limbă de moarte, iar noi suntem prea asurziți de vocile de la TV, de tot ce înseamnă social media, și tot mai amețiți de viteza cu care ne trăim viețile. Atunci când mergeam la birou (înainte de era pijamalelor și papucilor de casă), eram întrebată de ce nu vin cu mașina. Răspunsul era simplu: La volan nu pot citi. Prefer aglomerația din metrou ori autobuz, dar pe care să o ignor cu nasul vârât într-o carte, decât să stau la volan, pierzând practic vremea de pomană. 

Unii încă nu au înțeles nici acum importanța timpului și nici faptul că acesta este cea mai valoroasă monedă a Universului. Bursa timpului e mereu în cădere liberă, iar toate acțiunile noastre (frumusețe, sănătate, job) se devalorizează văzând cu ochii. Eu mizez pe artă - arta e ceva constant ce nu-și pierde valoarea și rezistă trecerii timpului. Nu am bani de tablouri, nici de sculpturi, dar arta scrisă, cartea, este ceva ce-și poate permite oricine.

În fine, nu vă mai plictisesc inutil cu melancolia mea blegoasă.

Oameni dragi, vă mărturisesc că emoția mă încearcă și acum gândindu-mă la voi, cei ce ați trecut pe la mine și mi-ați permis o îmbrățișare. Am râs și am plâns alături de voi, am răsfoit cărți și am mâzgălit cu pixul pe foaie. Unora dintre voi, deși vorbim în social-media aproape zilnic, v-am uitat numele. Îmi cer scuze dacă v-am întrebat cum vă cheamă. Voi sunteți așa mulți, iar eu una singură. Permiteți-mi să mă revanșez cu poveștile din spatele coperților minunate și, data viitoare, dacă mai uit, trageți-mă de urechi și spuneți-mi că sunt împrăștiată. Nu mă supăr, știu că sunt, dar jonglez un hobby halitor de timp, un job full-time, o familie și Dumnezeu mai știe ce, cert este că eu rămân mereu pe ultimul loc. Iar voi sunteți cei care mă faceți să mă simt importantă. În zilele de târg de carte devin Cătălina Pană - scriitoarea datorită vouă, iar pentru asta vă sunt profund recunoscătoare. 

În restul timpului sunt doar un OM ce-și trăiește visul din copilărie și iubește cartea cu disperarea unui însetat rătăcit în deșert. Am avut lângă mine o echipă de nota 10: colegele mele de la Petale Scrise, iar împreună am înfăptuit magie. Vă iubesc, dragile mele! Și iubesc nespus cărțile voastre!

Nici eu nu am plecat cu mâna goală de la Gaudeamus. Pe canalul meu de youtube (nu uitați să vă abonați!) găsiți lista titlurilor care mi s-au lipit de mână și de suflet, neîndrăznind să le las neatinse și triste, pe raft. Fiecare carte își are cititorul ei, sper doar ca fiecare cititor să aibă mai multe cărți.

Abia aștept să vă revăd pe toți la următorul târg de carte! Eu m-am întors în spatele ecranului, la scris, și, jur, mai repede scoți ursul din bârlog decât pe mine din casă. Revin la anonimatul meu de pe strada neasfaltată, acum înghețată, a Ilfovului, lăsând să-mi curgă cuvintele din degete și să se aștearnă, mai apoi, cuminți, pe hârtie.

Vă iubesc!

Mă înclin!

A voastră,

Pana Scriitoare