Întâiul dintre Dobitoceni - Umor amar și nu numai

Mereu am spus că bancurile trebuie să aibă o sămânță de adevăr, iar cea mai nouă carte a lui Silviu Bacuiani îmi întărește presupunerile, chiar dacă se vrea a fi un roman-pamflet. Gustul amar al nedreptății, deși împletit cu mult comic de situație și de limbaj, îți stăruie pe limbă zile întregi după terminarea lecturii. Nu poți să nu te întrebi ce e real și ce e inventat din această poveste, cunoscând meseria autorului. Te pune serios pe gânduri.

Atunci cand Gâsconian Damnatu, dobitocean get-beget, nepotul brigadierului suprem, și-a înfruntat frica de "tranvaie", becul prostiei i-a luminat unicul neuron și i-a trezit dorul de casă. Licențiat în "fecundarea oului de prepeliță și fermentarea corectă a bălegarului", așadar om cu studii la București, lui Damnatu îi este oferită pe tavă funcția de șef de post la Poliția Comunală.

De aici totul o ia la vale, căci abilitățile sale de conducere se aseamănă mai degrabă cu cele ale unei cepe degerate, toți cei din subordinea sa ajung să simtă, pe deplin, efectele intelectului său ales ca bobul de grâu dintr-un lan de neghină, iar solidaritatea este ceva inexistent în cadrul colectivului de muncă. Vorba aceea, "Pentru unii mumă, pentru alții ciumă."...

"Românul este indiferent, nu este însuflețit de spiritul solidarității. Atâta vreme cât o situație nu îl afectează pe el în mod direct, nu este nicio problemă, aceasta poate continua. Mimează empatia, dar nu ia măsuri concrete pentru a trage un semnal de alarmă și a pune capăt unor situații nelalocul lor."

Când cel mai deștept dintre cei proști ajunge la putere, ori te prefaci prost și primești pentru asta medalii și onoruri, ori îți păstrezi coloana vertebrală și tragi ponoasele, căci pedepsele îți vor fi aspre, iar linia răbdării ți se va subția cu fiecare zi mai mult.

Dacă, Doamne ferește, ai mai și fost încurcat amoros în trecut cu actuala feblețe a lui Damnatu, atunci să te ferească sfântul de răzbunarea prostului, cel mai al dracu' nebun de pe tabla de șah.

"— Dom' primar, zise Gâsconian, ridicându-se în picioare și frământându-și mâinile. Dacă îmi permiteți, ar mai fi ceva...

 — Ia zi, despre ce e vorba? îi răspunse, vizibil curios de atitudinea acestuia.

 — Vedeți dumneavoastră, polițista Manuela Coceanu, ați propus să primească calificativul Satisfăcător.

— Așa, și? răspunse primarul, tot mai contrariat.

 — Păi, vedeți dumneavoastră, doamna Coceanu... se bâlbâi Damnatu.

 — Zi odată, ce este cu ea?

 — Dom' primar, spuse Damnatu, cu o doză sănătoasă de îndrăzneală și un zâmbet care ar face să râdă și găinile din sat, e adevărat că doamna Coceanu Manuela mă satisface, nu pot nega asta, dar nu o face satisfăcător, ci bine de tot! Știe meserie, dom' primar, își cunoaște fișa postului, știți ce zic, adăugă el, rânjind tâmp cu o expresie de mister pe față.

 Primarul, lăsându-se cu scaunul pe spate și privindu-l cu un zâmbet șăgalnic, ca și cum nu ar fi înțeles unde bate, spuse:

 — Așa, și? Ce propui?

 — Așa că propun cu toată modestia să fiți de acord să-i oferim doamnei Manuela Coceanu calificativul Bine, răspunse Damnatu imediat, cu o atitudine servilă, după care continuă cu o voce precaută: 

 — Nu zic Foarte Bine, să nu bată la ochi, dar măcar Bine, încheie el, continuând să-și frece mâinile cu nerăbdare.

 — A dracu' pielea pe tine, Gâsconiene, replică primarul, dând ochii peste cap cu dramatism și prefăcându-se a-l muștrului cu degetul. Bine, fie, aprob!

 Damnatu răsuflă ca și cum ar fi câștigat la loterie, îi sărută mâna primarului cu o eleganță ce ar face invidios chiar și un dansator de tango, și apoi, cu gesturi de magician, îi îndepărtă o scamă de pe umăr.

Cu un zâmbet ce ar face clovnii să se simtă lipsiți de talent, îl salută apoi pe primar și se îndreptă vesel către postul de poliție."

(Nu știu alții, dar eu mă pot mândri că am autografe de la personajele preferate.)

Comicul de situație este absolut hilar, iar acesta este împletit strașnic de bine cu limbajul de tinichea al personajelor cu nume alese pe sprânceană: Cocean Manuela, Amendache Varvara, Stârvu Stropinel, Țăruș Marin. Descrierea fizică a protagoniștilor, ticurile acestora, trăirile lor interioare măreț de ilogice și stupide te țin în priză și îți mențin hohotul de râs vivid și înlăcrimat.

Am empatizat cu zbuciumul și revolta lui Palmescu, dar și cu resemnarea amară a lui Papaiani. Sorilă, polițist cu acte vechi, a acționat pe tot parcursul acestui roman-pamflet ca filtru al rațiunii și tampon între exploziile lui Palmescu și nerozia crudă a lui Damnatu.

E greu să fii subordonatul unui dobitoc/ean (din Dobitoacele), să strângi din dinți la fiecare evaluare proastă încasată pe nedrept (mai ceva ca o lovitură sub centură), dar atunci când nu poți face nimic împotriva asupririi, umorul este tot ce ți-a mai rămas, așa că folosește-l cu abilitatea unui maestru șahist.

Cum? Nu v-am spus despre "dragostea" lui Gâsconian Damnatu, șeful de post al Poliției Comunale, cu aspirații de primar, pentru șah? Să-mi fie rușine. Vi-l prezint așadar pe Nebunul-șef peste toți pionii cărora le ordonă cu glas pițigăiat, aranjându-și legendara cravată roșie.

"— Dacă stau să mă gândesc bine, Stârvule, începu iar Damnatu a spune, în timp ce se îndrepta spre fereastră, cu mâinile la spate, voi, restul, nici nu meritați a fi numiți dobitoceni. Nu mi-o lua în nume de rău, adăugă el, întorcându-se cu fața spre Stârvu și începând iarăși să își aranjeze cravata roșie de la gât, dar pentru a fi un adevărat dobitocean, este nevoie de acel ceva special și care vouă vă lipsește, înțelegi?" 

Am fost alături de Silviu în acest proiect încă de la început și mă bucur am avut șansa de a-mi lăsa amprenta asupra poveștii, dar și de a-mi exprima umila părere pe coperta 4 a acestui roman-pamflet.

Citiți cartea asta, dragilor, mai ales dacă iubiți umorul neaoș, asezonat cu prostie pură și gustul amar al nedreptății. Îl veți îndrăgi garantat pe Întâiul dintre Dobitoceni (romanul, nu personajul) - o combinație de "realitate din teren" și bancuri cu polițiști.

Cartea o găsiți aici.

Click pe link, dragilor!

Lecturi minunate!