"Eu n-aș pleca din țara mea!", spunea o doamnă acum câteva zile, după ce i-am vorbit despre povestea din spatele romanului meu, Dama de pică. "Asta e trădare de neam!", a adăugat privindu-mă cu o urmă de dispreț. Atunci mi-am dat seama că mulți nu înțeleg, cuprinși în bula lor îngustă, că, uneori, nu ai altă alternativă. Nu cred că există un om pe lumea asta care să își părăsească țara de plăcere (aici nu vorbim de concedii, da?), iar acum mă puteți contrazice dacă nu am dreptate. Dacă îți e bine acasă, ce te-ar motiva să pleci, golind patria de o generație întreagă? Oamenii preferă să îți arunce ție în cârcă responsabilitatea unei relații defectuoase și dezechilibrate decât să recunoască un adevăr ce le înțeapă ochii.
Și mai sunt cei care nu înțeleg că trădarea începe din spatele celeilalte baricare, de la cei care ne dezamăgesc când încă nu s-a uscat bine cerneala pe buletinul de vot. Cei care nu construiesc spitale, nu oferă șanse egale copiilor la școală, nu construiesc autostrăzi, nu înțeleg foamea și frigul pentru că nu le-au trăit pe pielea lor. Cei care consideră cărțile și vizitele la teatru un lux.
Ei flutură arogant bonuri de cumpărături, crezând că 100 de lei sunt suficienți pentru a hrăni o familie, afișează ceasuri scumpe, umflându-și piepturile cu mândrie și înfumurare, în fața celor ce știu valoarea muncii lor, dar o pun pe tarabă la un preț derizoriu. Cei ce se îndoapă cu șampanie și caviar în timp ce copiii României au uitat gustul cărnii.
Ei sunt adevărații trădători! Noi trădăm din nevoie. Foamea e ceva ce te îndeamnă la multe, unele mai puțin bune. La fel și boala, frigul, verișoarele de mamă ale sărăciei, nenorocita ce ocupă mereu un loc la masa românului. Cred că părăsirea țării este cel mai mic rău dintr-o listă interminabil de lungă...
Dacă ăsta mi-e păcatul, atunci consider că am plătit pentru el cu vârf și îndesat, așa cum am plătit pentru toate greșelile mele. Cine mi-a citit povestea în Dama de pică a reușit cu greu să identifice ficțiunea, pentru că realitatea este incredibilă.
Chestiile astea neverosimile nu se întâmplă doar în cărți și în scenarii de film, vă spun asta din proprie experiență. Viața este cel mai afurisit regizor, iar plot-twist-urile au loc la tot pasul și mai neașteptate ca o lovitură sub centură ce-ți oprește respirația.
Eu am ales să mă întorc și să ofer toate învățăturile și experiențele dobândite peste hotare unei țări care m-a trădat încă de la naștere, cufundându-mi primii ani ai copilăriei în bezna comunismului, obligându-mă mai apoi la o existență mereu pe fugă, în căutarea supraviețuirii, educației și a unui viitor incert.
Am trădat și am ales să îmi rescriu povestea, iar dacă a forța mâna destinului mă face o paria, then so be it! Da, folosesc expresii străineze de ziua României, căci altor țări le datorez aripile, în timp ce a mea m-a forțat să-mi retez singură rădăcinile.
Și, cu toate că nu merită, îmi iubesc patria, alegând să îmi cresc copilul aici, să îl educ în același sistem corupt care mie mi-a întunecat ce ar fi trebuit să fie cei mai frumoși ani.
Ce sacrificiu mai mare există decât fericirea propriului copil?
Îi dau de asemenea poveștile mele, totul imaginației mele, rodul nopților nedormite și al frământărilor pentru personajele romanelor scrise, ceilalți copii ai mei, care, deși nu există, par atât de vii în mintea mea...
Și-am să-ți mai dau multe până viața mi se încheie. Să fii sigură de asta! Te iubesc, Românie, așa defectă cum ești! Și, uite, chiar dacă unii consideră că te-am trădat, îți urez la mulți ani de ziua ta, păstrând speranța că viitorul îți va fi mai bun decât trecutul, că handicapul tău nu te va împiedica să dansezi în horă cu cei sănătoși, că tânăra generație va fi mai îngăduitoare cu defectele tale decât am fost eu...
https://linktr.ee/Catalina_Pana
Comentarii