Experiment social eșuat

 

Uneori am impresia că trăiesc în mijlocul unui experiment social, dar nu unul obișnuit, cu oameni în halate albe și grafice colorate. Nu. Mai degrabă un experiment improvizat, făcut de un dement care a învățat sociologie din TikTok-ul unui bombardier, filmat în timp ce dădea ultima tură cu bemweul înainte de a-i fi confiscat de bancă, pe motiv de neplată, și psihologie din citate motivaționale postate pe Facebook de casnice plictisite, între prepararea unei oale de ciorbă și a unui pilaf sârbesc.

Parcă suntem cu toții într-un laborator în care cineva tot apasă butoane la întâmplare, doar ca să vadă ce se întâmplă: „Hai să mărim prețurile la toate! Să vedem reacția populației.” „Hai să schimbăm programa școlară de trei ori pe an!” „Hai să punem doi politicieni să se certe la televizor, poate se aprinde și restul țării.” Și noi, bieții participanți involuntari, bifăm zilnic câte un test de rezistență.

Politica, în acest context, e ca un show de improvizație în care actorii nu știu replicile, dar sunt foarte încrezători că publicul nu observă. BA OBSERVĂM, ÎN PANA MEA! De fapt, politica noastră seamănă cu o telenovelă în care personajele se schimbă, dar intrigile rămân aceleași: promisiuni, scandaluri, „nu e vina mea”, „ba da, e a ta”, și un final de sezon mai prost decât sfârșitul Game of Thrones. Iar noi, spectatorii, continuăm să ne uităm, poate-poate într-o zi apare un episod special în care cineva chiar face ceva util. Dar ce spun eu film... mai degrabă un reality show cu sezon infinit. Fiecare politician intră în scenă cu promisiuni mai lucioase decât ambalajul de la o ciocolată scumpă, dar când o desfaci, surpriză: e căcat înăuntru. Și mereu va pica vina pe marmotă! „Ea a mâncat ciocolata și a ambalat căcatul în staniol!” vor spune.
Uneori mă întreb dacă nu cumva votăm doar ca să vedem ce plot twist mai apare pe parcurs, ce concurenți sunt eliminați, doar pentru a reveni, două sezoane mai târziu, cu stomacul gol și dorință de răzbunare pe toți și toate.

Educația, săraca, e ca un copil neglijat într-o familie disfuncțională. Toată lumea spune că o iubește, dar nimeni nu are timp de ea. Manualele par scrise de oameni care n-au mai văzut un școlar din 1986, profesorii sunt lăsați să se descurce cum pot, iar elevii… ei bine, elevii sunt produsele finale ale experimentului: unii geniali, alții pierduți, toți obosiți. Și totuși, ne mirăm că lumea crede în conspirații, că se ceartă pe internet despre chestii elementare - cum ar fi forma Pământului - sau că unii cred că democrația e un concurs de popularitate. Spoiler: Nu e, deci nu mai idolatrizați politicienii și nu le mai mozoliți mâna, că nu-s popi, dă-i dracu'.

Climatul socio-economic e ca vremea: toată lumea vorbește despre el, nimeni nu-l poate controla, și mereu pare să fie ceva în neregulă. Ba e inflație, ba e recesiune, ba e „o perioadă de tranziție”, expresie care în România înseamnă orice între 5 luni și 50 de ani. Trăim într-o permanentă stare de „ține-te bine, urmează ceva”, dar nimeni nu știe exact ce.

Totuși, în mijlocul acestui experiment social, noi continuăm să mergem înainte. Râdem, ne plângem, facem glume, supraviețuim. Poate că asta va fi concluzia cercetătorilor demenți: indiferent cât de absurd devine totul, românul găsește o modalitate să transforme haosul în poveste. Uneori tragică, alteori comică, dar mereu memorabilă.

Și poate, într-o zi, cineva va închide laboratorul, va stinge lumina și va spune: „Gata, ați trecut testul. Acum puteți trăi normal.” Până atunci, trăim, glumim, protestăm, înjurăm, facem cruci.

https://linktr.ee/Catalina_Pana

Eu scriu, asta mă ajută să supraviețuiesc experimentului. Voi?