Ultima minciună de pe pământ - un roman sumbru, sincer, neliniștitor
Titlu: Ultima minciună de pe pământ
Autor: Dana Nichițelea
Editura Petale Scrise
Gen: Thriller cu accente distopice
Dana Nichițelea a creat o lume care se destramă încet, dar sigur, sub povara unui adevăr pe care nimeni nu-l mai poate ocoli. Minciuna — acel liant care ține vie orice relație, orice identitate — dispare, iar odată cu ea se destramă și omenirea.
Cristian este un psihoterapeut scârbit de propria meserie, golit pe dinăuntru, înecat în rutina ședințelor terapeutice care au devenit doar un teatru ieftin. Viața lui personală se ofilește alături de Mia, logodnica devenită străină, în timp ce gândul unei schimbări devine singurul refugiu: un job la psihiatrie, acolo unde „adevărurile” nu se mai pot masca în politețuri.
Își păstrează masca profesională, dar crăpăturile se adâncesc. O pacientă își sparge brusc povestea mincinoasă în fața lui, iar Cristian simte pentru prima dată că tot sistemul terapeutic pe care îl practică e o glumă amară.
Sabina e o tânără cu un trecut încărcat de abuz, bullying și o adolescență sfâșiată, trăind singură, într-un apartament sufocant, la demisol, dependentă de calmante, ca să nu explodeze. Nimerită într-o existență sordidă, își câștigă traiul prin videochat, mereu între vulnerabilitate și agresivitate, între nevoie și dispreț.
Când îl întâlnește pe Lucas, un manipulator cu experiență, intră într-un joc erotic periculos, împins la extrem. Relația lor tensionată, pulsând între dominare, umilință și nevoia disperată de control, se transformă într-un coșmar: în camera unui hotel, un episod de sex forțat sfârșește cu moartea accidentală a lui Lucas. Momentul declanșează un lanț de evenimente care o aruncă într-o lume și mai înfricoșătoare, unde nu doar conștiința o urmărește, ci și poliția, suspiciunile, spaimele, și — mai ales — noua realitate în care oamenii par incapabili să mai mintă.
Între timp, Cristian face pasul pe care îl tot amânase: acceptă un post într-un spital de psihiatrie. Însă ceea ce găsește acolo este un haos controlat cu greu, în care pacienții devin tot mai agitați, tot mai sinceri, tot mai incapabili să își filtreze gândurile. O epidemie a sincerității pune stăpânire pe lume, iar minciuna, această unealtă necesară a supraviețuirii sociale, dispare. Fără minciuni, oamenii încep să-și verse frustrările în crize violente, iar orașele devin scene deschise ale nebuniei colective. Farmaciile sunt golite de anxiolitice, spitalele sunt depășite, iar personalul medical cedează. Cristian devine singurul fir de echilibru într-o instituție gata să explodeze.
Când Sabina ajunge la spital să ceară ajutor — speriată, obosită, aproape spărgându-se în bucăți — Cristian nu știe că viața lui este pe cale să se schimbe radical. Între cei doi apare o legătură stranie, născută din vulnerabilitate, dezorientare și instinctul de a găsi în celălalt o punte spre salvare. Haosul din spital escaladează, pacienții sparg ușile, cer pastile, se bat între ei, iar Cristian și Sabina ajung să fugă pe întuneric, târându-se prin canale de scurgere, murdari și îngroziți, încercând să scape dintr-un infern pe punctul de a se prăbuși peste ei.
Societatea paralizează, oamenii devin caricaturi crude ale propriei lor sincerități, agresivi, depravați, dezumanizați. Fiecare personaj devine o reflexie grotescă a ideii că adevărul absolut nu vindecă, ci distruge.
Ultima minciună de pe pământ devine astfel o radiografie crudă a lumii în momentul în care mecanismul social cel mai important — minciuna — dispare. Fără ea, nu mai există politețe, nu mai există diplomație, nu mai există rețineri, doar adevăr, un adevăr violent, nefiltrat, imposibil de gestionat. Oamenii se trezesc obligați să trăiască fără armura autoamăgirii, iar realitatea pe care o descoperă este întunecată, periculoasă și imposibil de suportat.
Romanul subliniază ideea că minciuna, departe de a fi un defect moral, este o funcție vitală a psihicului uman. Este modul prin care ne protejăm, prin care îi protejăm pe ceilalți, prin care supraviețuim. Fără minciuni, lumea se prăbușește în haos, iar oamenii devin ființe crude, brutale, expuse complet propriilor răni. Iar ultimul lucru pe care fiecare dintre personaje îl pierde, înainte de orice altceva, este tocmai capacitatea de a se minți că „va fi bine”.
Când oamenii nu mai pot minți, tot ce e uman se prăbușește: iubirea, familia, profesiile, prieteniile, moralitatea, normele sociale, instinctul de conservare.
Romanul e o disecție viscerală a minciunii ca mecanism de supraviețuire.
Comentarii