Pene, blesteme și zei - Finalul mult așteptat al seriei Pene
Autor: M. K. Lynn
Editura Petale Scrise
Gen: Dark Urban Fantasy
Recunosc, m-am așteptat la și mai mult haos, mai multe pierderi și la încă o lovitură care să mă facă să înjur cu voce tare, eventual să sun autoarea și să o întreb ce pana mea a avut cu sufletul meu.
Și totuși, finalul seriei Pene vine într-un contrast puternic față de primele două volume, în care personajele au picat ca muștele parfumate cu Flit. Nici de data asta povestea nu renunță la intensitate, dar schimbă registrul. Nu mai e vorba doar despre supraviețuire, ci despre alegerea de a construi o punte spre viitor din resturile unui trecut plin de alegeri greșite.
"Călcând încet printre resturile de mobilă, Rose și Seth înaintară cu atenție pe hol. Fuseseră trimiși să distrugă o altă casă de înaripați, care făceau parte din mișcarea de rebeliune împotriva Întunericului. După toate prin câte trecuse Rose din cauza Luminii, ea nu putea decât să dorească răzbunare împotriva celor care îi distruseseră viața și familia."
În Pene, blesteme și zei atmosfera este mai matură, mai așezată emoțional, chiar dacă tensiunea nu dispare complet, pentru că M.K. Lynn nu uită trecutul personajelor sale și nici durerile care le definesc, dar le oferă, în sfârșit, spațiul să respire (pentru că nu mai au nimic de pierdut... sau?). Volumul final al seriei este o carte despre consecințe, despre cicatrici și, mai ales, despre alegerea de a continua, chiar și atunci când ești conștient că nu mai poate exista un final fericit, cel puțin nu în adevăratul sens al cuvântului.
Construcția personajelor este, fără îndoială, punctul forte al acestui ultim volum. Ele nu mai sunt doar eroi sau victime ale unui sistem dur și nedrept, ci devin oameni întregi, cu decizii grele de luat și slăbiciuni reale, pe care sunt nevoite să și le asume.
Fred își păstrează ambiția care l-a definit încă de la început, dar învață să fie mai mult decât o forță în luptă, învață să fie vulnerabil, să își asume greșelile și să își accepte limitele.
În același timp, Rose impresionează prin echilibrul dintre fragilitate și putere, salvându-se singură, revendicându-și cu greu locul într-o lume care a încercat constant să o reducă la tăcere.
Recunosc, cel mai tare am empatizat cu Nick Brown. Pierdut cu mintea în trecut, rememorând fiecare alegere care l-a dus în punctul zero al existenței sale pline de tragedii și pierderi, el merită o îmbrățișare caldă după fiecare capitol.
Mi-aș dori acum o poveste bonus cu Eirwen în rolul principal (călărind dragonul?), dar cine știe, poate cer prea mult (wink-wink)
"Trecând pe lângă morminte din ce în ce mai ciudate, înfrumusețate cu lei, piane și – Fred se frecă la ochi – locul de veci al lui Karl Marx, Elful se opri în fața unui șir de intrări în cavouri, aranjate în cerc. Apropiindu-se de una dintre uși – care nu se diferenția cu nimic față de restul – Eirwen își mânji sângele pe piatră, iar aceasta se dădu la o parte cu un zgomot surd.
De îndată ce noii veniți pătrunseră înăuntru, iar ușa se închise strâns, din adâncurile ascunzătorii se auziră strigăte, de parcă cineva se luase la bătaie."
Fiecare personaj, chiar și cele secundare, are propriile puncte forte și slăbiciuni. Loialitatea devine uneori o povară, curajul se transformă în încăpățânare, dragostea doare mai mult decât vindecă.
Faptul că nimeni nu este idealizat, iar fericirea nu apare ca o recompensă simplă face finalul atât de reușit. În Pene, totul este o luptă pe viață și pe moarte, o lupta ce seamănă haos, lasă orașe în ruină și distruge generații. Citind, te gândești că toate astea nu au cum să se termine cu bine...
Comparativ cu volumele anterioare, unde pierderile au fost devastatoare și constante (practic te așteptai în orice clipă să mai dea cineva colțul), această ultimă parte fuzionează altfel cu neuronii cititorului cuprins de teama de a da pagina. Practic, Pene, blesteme și zei integrează tragediile din primele două volume într-un final care nu promite perfecțiunea, ci echilibrul (mereu) precar al existenței umane.
Este un final just, o oglindă ce reflectă alegerile trecutului și consecințele acestora din prezent, punând în pericol viitorul tuturor, cu vină sau fără vină.
"Adolescenta pocni din degete și palatul se umplu dintr-odată de suflete. Îngeri, Gardieni, Demoni, Nimfe, Vârcolaci, Sirene, rânduri și rânduri de ființe pe care nici nu știa să le numească, toate roiau printre pereții Evelyonului."
Mi-a plăcut mult și alternanța dintre perspective și epoci, oferindu-mi soluțiile mult râvnite la întrebările rămase fără răspuns după finalizarea primelor două volume.
Până la urmă, Pene nu este doar o serie despre pierdere sau luptă, ci despre ceea ce alegem să construim din ce ne-a rămas, iar ultima carte, Pene, blesteme și zei, nu repară totul și nici nu oferă rezolvări perfecte, dar tocmai în imperfecțiunea aceasta stă farmecul. Este o încheiere care te obligă să reflectezi și, mai ales, să accepți că unele povești nu se termină cu „și au trăit fericiți”, ci cu „au învățat să trăiască mai departe”. Iar pentru mine, asta este cea mai sinceră și mai puternică formă de final.
Dacă vă plac romanele cu îngeri și demoni, în care linia dintre bine și rău este atât de estompată încât parcă lipsește cu desăvârșire, atunci Seria Pene este pentru voi.
Comentarii