Pe vremea când aveam puțin și totuși aveam totul

 Dacă le-aș spune copiilor de astăzi că o bună parte din copilăria mea s-a desfășurat fără internet, fără telefon, fără calculator și fără televiziune prin cablu, probabil s-ar uita la mine de parcă aș fi supraviețuit Evului Mediu. Dacă le-aș mărturisi și că o perioadă nici măcar nu am avut televizor, sunt convinsă că ar considera cazul suficient de grav încât să sune la 112.

Și totuși, n-am simțit (nu mereu) că mi-ar fi lipsit ceva esențial.

Născută în Anno Domini 1986, am crescut după Revoluție, într-un sătuc din sudul țării. Nu era o viață de poveste, dar nici una de roman tragic. Nu m-am culcat flămândă și n-am umblat desculță prin zăpadă, însă nici nu pot spune că am avut prea multe. N-am avut bicicletă, n-am avut role, n-am mers în tabere și nici în vacanțe exotice, n-am avut camera mea plină de jucării și nici sertare care să dea pe dinafară de gadgeturi.

Am avut, în schimb, ceva ce astăzi pare aproape exotic: cărți.

Cărți groase, subțiri, noi, cu miros de tipografie, și cărți atât de vechi încât păreau să fi trecut prin două războaie mondiale și trei generații de cititori. Unele erau cumpărate cu greu, după multă chibzuință, altele veneau de la bibliotecă, cu ștampile și fișe îngălbenite care spuneau povestea tuturor celor care le citiseră înaintea mea.

Material vorbind, nu aveam multe, dar prin lectură aveam acces la nenumărate lumi.

În timp ce alți copii se plimbau cu bicicleta, eu cutreieram insule imaginare. În timp ce alții descopereau primele jocuri pe calculator, eu mă luptam cu pirați, dragoni, cavaleri sau vrăjitoare. Când nu existau bani de excursii (cam niciodată), luam primul tren spre Narnia, Pământul de Mijloc, Insula Comorii sau cine știe ce colț uitat de univers ascuns între două coperți, iar partea cea mai frumoasă era că biletul era gratuit.

Astăzi auzim adesea despre lipsuri ca și cum ele ar fi cea mai mare tragedie posibilă, dar copilăria mea m-a învățat că există o diferență uriașă între a avea puține lucruri și a duce lipsă de tot ce contează. Noi aveam puține, dar aveam timp, imaginație, curiozitate, seri lungi de vară și după-amieze leneșe în care puteai citi zeci de pagini fără să fii întrerupt la fiecare două minute de o notificare.

Când terminam o carte, nu puteam căuta recenzii pe internet și nici videoclipuri care să-mi explice finalul. Pur și simplu rămâneam cu povestea aceea în minte zile întregi. O rumegam, o întorceam pe toate părțile, o completam cu propria imaginație și o lăsam să crească odată cu mine. Poate de aceea personajele din cărțile copilăriei mele mi-au rămas mai vii în minte decât multe persoane întâlnite ulterior în viață.

Le țin minte și acum, le știu replicile, le cunosc defectele, le-am plâns tragediile și le-am sărbătorit victoriile de parcă mi-ar fi fost rude apropiate. Într-un fel, chiar au fost, pentru că atunci când nu ai prea multe lucruri, începi să prețuiești mai mult ceea ce ai, iar eu am avut norocul să mă împrietenesc cu niște oameni de hârtie și cerneală. Edmond Dantès, Robinson Crusoe, Emma Bovary, Anna Karenina, Jean Valjean mi-au fost unchi și mătuși adoptive, iar eu îi vor iubi și respecta până la ultima mea suflare.

Nu vreau să romantizez sărăcia, pentru că știu (am aflat pe propria piele) că nu există nimic minunat în lipsuri. Dacă aș fi avut bicicletă, m-aș fi bucurat de ea. Dacă aș fi avut calculator, probabil l-aș fi folosit cu același entuziasm cu care copiii de astăzi folosesc tabletele ori telefoanele, dar cred că generația mea a avut șansa să învețe ceva ce se pierde tot mai des, anume că fericirea nu depinde întotdeauna de cât de multe ai, ci de cât de bine știi să folosești puținul pe care îl ai.

O carte poate fi o jucărie, o vacanță, o aventură și un profesor în același timp. Poate fi o navă, un castel, o mașină a timpului și o hartă către locuri care nu există nicăieri altundeva. Tot ce îți cere în schimb este să deschizi prima pagină.

Privesc astăzi rafturile pline din librării și oamenii care au acces la mai multă informație decât am avut eu vreodată și mă bucur pentru ei, dar sper să descopere, măcar din când în când, magia simplă a unei cărți, pentru că se poate trăi, și încă foarte frumos, cu puțin, mai ales atunci când ai alături niște prietene tăcute, cu coperți colorate și pagini pline de cuvinte magice, gata să te ducă oriunde îți dorește inima.

Toate cărțile mele sunt agățate în copăcelul cu linkuri:

https://linktr.ee/Catalina_Pana

P.S. Probabil acesta este și motivul pentru care, la maturitate, continui să cumpăr cărți într-un ritm care sugerează că plănuiesc să mă pensionez pentru următoarele cinci vieți.

Foto by Adi Popa