Cronica răbdării

Zilele trecute așteptam un curier.

De fapt, hai să iau povestea de la început... Jur că nu e pamflet!

Pe la sfârșitul lui iunie am comandat două perechi de sandale care, teoretic, trebuiau să ajungă înainte de nunta prietenei mele (erau destinate ca încălțăminte de schimb după un anumit număr de hore, sârbe și macarene).

Cu două zile înainte de petrecerea cu pricina, adică joi, mă sună curierul că i s-a stricat mașina și nu poate livra coletul, că dacă pot eu să mă duc la dracu-n praznic, acolo unde rămăsese el fără ambreiaj, să îl ridic singură. I-am zis că mi-e imposibil. A se nota că eram la 300 de kilometri distanță, în Sighișoara, iar teleportarea încă nu fusese inventată la vremea aceea. Poate nici azi, dar ce știu io ce mai combină reptilienii?

În fine, mă înțeleg cu nenea curierul să mi le aducă un coleg de-ai săi luni, adică după petrecere și după ce, din nou, teoretic, nu mai aveam neapărată nevoie de ele.

A trecut weekendul, toate bune și frumoase, am dănțuit la nuntă și am chiuit până când mi-am bulit gâtul, iar luni a venit coletul, cu sandalele mele în el.

Nu trec două luni că, hop!, una dintre perechi se dezlipește. A se înțelege că nu erau vreo marcă ieftină și nici nu le încălțasem mai mult de zece ori în timpul ăsta.

Sun la serviciul de relații cu clienții, aștept, așa cum așteaptă orice român să vorbească cu un agent uman, nu cu o inteligență artificială care numai inteligentă nu e, și dau peste o tanti mai acră decât zeama de la castraveții ăia murați pe care i-am pus acum cinci ani și pe care i-am rătăcit prin cămară. Când a zis „Bună ziua!”, automat mi s-a făcut gura pungă.

Îi explic Cucoanei (cu C de la vitamina C, în care probabil se tăvălise înainte de a prelua apelul) cu lux de amănunte cum e faza cu sandalele rupte, iar ea îmi replică sec și acru-potroacă:

- Da' ce vreți, doamnă, să facem noi dacă s-au rupt? 

Presupun că ar fi trebuit să descopăr defectul prin telepatie, fără să le scot din cutie.

- Nu știu cum să vă spun, dar sandalele au fost cumpărate pentru picioare, nu pentru expus în vitrină. Ca să aflu că se dezlipesc, a trebuit să fac gestul absolut scandalos de a le încălța.

- Le-ați purtat??? Nu le primim așa, purtate.

„Ba o să le primiți îndesate pe gât, la pachet cu o bucată de carne!”, am vrut să-i zic, dar am băgat-o pe aia cu „Sunt cetățean european și am drepturi”, am aruncat în treacăt și ceva despre ANPC, apoi m-am îndreptat spre site pentru a depune o sesizare, nu înainte de a-i ura Cucoanei să aibă o zi așa cum merită.

Jur că unele formulare de reclamație... Nu! Rectific! Jur că TOATE formularele de reclamație sunt făcute să te descurajeze. Aici trebuia să adaug minimum trei imagini cu produsul stricat, recte sandalele, dar, fiți atenți, să nu fie mai mari de 2 MB.

Și ia și chinuie-te să găsești tooluri de micșorare a pozelor. Într-un sfârșit am reușit să obțin două la mărimea potrivită, iar pe una dintre ele am întors-o în oglindă, ca să fie trei. Dacă ei își bat joc, eu de ce n-aș face-o? Sunt chiar bună la asta, dacă reușești să mă enervezi suficient.

Am reușit până la urmă să returnez sandalele. Nu mai zic că mi-am primit banii înapoi abia după vreo 19 zile...

În fine. Zic să înlocuiesc perechea de sandale cu alta. Model diferit, site diferit, curier diferit. 

Zis și făcut. Comand, plătesc, după trei zile îmi vine mesaj că produsul nu e pe stoc și să aștept să vină de la producător. Aici deja începuse să mi se cocârjeze șefu' neuronilor. Zic: bine, boss, dar de ce pana mea nu pui frumușel pe site, ca să vadă și clientul, recte io, că ia săracul sandale pe 2 septembrie și îi vin de Crăciun, livrate de Santa & Rudolf Delivery?

Zilele trecute, așadar, așteptam curierul.

Primesc SMS cum că „se va livra în intervalul orar... bla-bla”. Vine intervalul orar, trece intervalul orar, coletul meu ioc. La o oră după expirarea termenului primesc mesaj că, vezi Doamne, „s-a încercat livrarea”, da' cică am fost io rea și n-am răspuns la telefon.

Dragii mei, doar mă știți și mă citiți de atâția ani încât să cunoașteți faptul că eu (să-mi fie rușine) nu prea mă dezlipesc de telefon. Este unealta de bază. Iar telefonul meu tăcuse mâlc toată ziulica, în afara mesajului de „se va livra...”.

Acum chiar mă apucaseră dracii. După ce că e jumătatea lui septembrie, iar eu mi-am luat, ca țăranul gospodar, sandale la începutul sezonului rece, mai fac și ăștia mișto de mine.

Sun la departamentul de relații cu clienții. De patru ori.

De trei ori sunt redirecționată la un robot, mânca-l-ar rugina, și tocmai a patra oară, după jumătate de oră de șters sudoarea de pe frunte și balele de la gură de la cât înjurasem, îmi răspunde o fată.

Fata asta zici că nu supsese în viața ei o vitamina C, atât de dulce era.

Îi expun problema, mă pune pe așteptare pentru a-l suna pe curier.

Cică m-a sunat de două ori și a venit până în poartă, da' am fost io nașpa și n-am vrut să ies decât dacă îmi cânta la mandolină.

I-am spus că îi trimit imaginile de pe camera de supraveghere pentru a-i dovedi că poarta mea nu-i văzuse nici fața, nici mașina curierului.

Mă asigură că se întoarce în câteva minute și să stau cu telefonul lângă mine, de parcă nu făcusem asta și până atunci.

După un sfert de oră, îmi sună telefonul.

- Alo, bună ziua!

- Haideți, doamnă, că sunt eu, inculpatul. Unde vă găsesc?

Vasăzică, se simțea cu musca pe căciulă.

- Acasă, zic. 

- Și unde mai exact? Că io sunt pe stradă.

În momentul ăla nu am știut dacă să râd sau să înjur. Cred că se pot face în concomitent...

Așadar, nu doar că nu mă sunase, dar nici nu venise până la poartă, că altfel se vedea clar numărul înfipt cu patru șuruburi în gard. Și roz pe deasupra. Cum ce? Numărul, bre!

Concluzia: Nu mai faceți vara sanie și iarna car, că s-ar putea să vă luați țeapă. Doar zic.

https://linktr.ee/Catalina_Pana

PS: Ăștia de lucrați în customer service, nu mai sugeți, bre, atâta vitamina C. Provoacă diaree. Just saying...