Ai grijă cine te ține de mână

Titlu: Ține-mă de mână

Autor: Dana Nichițelea

Editura Petale Scrise

Gen: Thriller, Psihologic, Crimi

Am o pasiune pentru serialele polițiste și documentarele true crime încă din adolescență. Nu știu exact ce spune asta despre mine, dar pot să  zic că după atâția ani de crime, anchete și criminali în serie consumați din fața ecranelor, am ajuns să am impresia că mă pricep.  Nu suficient cât să rezolv o crimă, firește, dar suficient cât să mă enervez când polițiștii nu văd indiciul care mie mi se pare evident sau când intră într-o încăpere fără mănuși și simt cum tot CSI-ul din adolescența mea protestează.

Așa că atunci când am început Ține-mă de mână, de Dana Nichițelea, și am dat peste o dispariție, o crimă și o echipă de polițiști care nu pare să-și fi băut întotdeauna cafeaua înainte de începerea anchetei, am știut că o să avem o relație interesantă. Pentru că, da, sunt thrillere în care poliția este mereu cu trei pași înaintea criminalului și thrillere la care îți vine să strigi la anchetatori să mai verifice o dată pistele. Spre deliciul meu, Ține-mă de mână face parte mai degrabă din a doua categorie.

„Viața nu devine dreaptă dacă ai suficientă răbdare, doar ajungi să te obișnuiești cu nedreptatea.”

Totul pornește de la dispariția unei adolescente de șaptesprezece ani. Câteva zile mai târziu, într-un colet abandonat la poștă, se descoperă trunchiul dezmembrat al unei tinere, iar apoi încep să apară și alte fragmente de cadavru. La pachet cu ele vin bâlbele, suspiciunile, minciunile și o familie în care, după doar câteva capitole, ai impresia că singurul lucru normal a rămas gazonul din fața casei.

Dana Nichițelea construiește povestea din mai multe perspective. Primești câte puțin de la fiecare personaj, exact cât să-ți conturezi o teorie, dar niciodată destul cât să fii sigur de ea. Iar exact când ai impresia că ai înțeles cine minte și cine spune adevărul, autoarea îți mai aruncă o informație și te trimite înapoi la calcule. 
În centrul acțiunii este familia Reed și, fără să dau spoilere, pot spune doar atât: dacă ar fi mers la terapie ceva mai devreme, romanul ar fi fost mult mai scurt.

„Adevărul e o monedă fără valoare atunci când nu-l poți demonstra.”

Personajele sunt rareori ceea ce par. Cel mai mult mi-au plăcut cele pe care nu le poți încadra într-o singură categorie morală. 
Și apoi îi avem pe polițiștii din Yorkville. Sincer, mi-au fost simpatici, dar cam așa cum îți este simpatic cineva care încearcă să monteze un dulap de la IKEA fără instrucțiuni. 
Ancheta începe cu o dispariție tratată superficial. Oamenii legii ratează indicii, amână decizii importante și par uneori mult prea dispuși să înghită prima explicație convenabilă. Paradoxal, tocmai aceste imperfecțiuni dau poveștii naturalețe. Nu sunt niște genii ale criminalisticii și uneori nimeresc pista bună pur și simplu din întâmplare. 

„Există un moment în care încetezi să mai cauți răspunsuri. Nu pentru că le-ai găsit deja, ci pentru că înțelegi că niciunul dintre ele nu mai poate schimba ce urmează.”

Nicole Stone mi-a plăcut tocmai pentru că nu e polițista infailibilă din alte cărți. Are fler, dar e încăpățânată, impulsivă și suficient de obosită încât să ia destule decizii proaste. 
Colegul ei, Oliver, este ceva mai metodic, deși uneori pare că are nevoie de câteva secunde în plus ca să țină pasul cu ancheta. Din cauza picioarelor scurte, evident.


Dincolo de partea polițistă însă, romanul coboară într-o zonă mult mai întunecată decât lasă începutul să se vadă. Este o poveste despre traumă, abuz, vină, maternitate, răzbunare și despre prăpastia uriașă dintre a ști adevărul și a-l putea dovedi. Personajele nu se împart comod în bune și rele, iar aproape fiecare are în spate un trecut care îi explică alegerile, chiar dacă nu le scuză.

„La un moment dat, unul dintre ei vorbește. Numai morții tac.”

Finalul merită toată așteptarea. Este surprinzător, amar, crud și suficient de tulburător încât să schimbe sensul unor scene citite cu zeci de pagini în urmă.
În fond, Ține-mă de mână nu este o carte despre prinderea unui criminal. Este o poveste despre oamenii care trăiesc ani la rând cu propriile secrete și despre momentul în care durerea nu mai cere dreptate, ci răzbunare. Romanul nu îți oferă confortul unei lumi împărțite clar între victime și călăi. Aproape fiecare personaj important se mișcă în zona gri dintre cele două.

La final, titlul capătă o greutate mult mai sumbră decât pare la început. Pentru că atunci când ți-e frică, ești vulnerabil și ai nevoie de cineva să te liniștească, ar fi bine să te uiți atent cine îți întinde mâna. Nu toate mâinile întinse vor să te salveze. Unele vor doar să se asigure că rămâi acolo, în groapă.

Cartea o găsiți aici.

Comentarii

Postări populare