Citește orice, dar citește

La un târg de carte, o doamnă mi-a spus, cu un aer de mega seriozitate, că ea nu citește cărți cu femei pe copertă. La un alt târg am aflat că „Nu se mai scrie, dom’ne, literatură de la Rebreanu încoace”.

Există un soi de snobism literar care mă fascinează, acela în care nu e suficient că citești, trebuie să citești ce trebuie. Nu fantasy, romance, thriller, dark romance, young adult, nu cărți „comerciale”. Nu povești cu vampiri, demoni, crime, iubiri imposibile, detectivi alcoolici, adolescenți care salvează lumea sau femei care se îndrăgostesc de bărbați cu mai multe traume decât are cartea pagini.

Nuuuu. Dacă tot citești, măcar să citești ceva serios.

Ce înseamnă „serios” n-am reușit niciodată să aflu exact, dar presupun că trebuie să existe suficientă suferință, câteva metafore pe care să nu le înțelegi din prima și, ideal, după ultima pagină, să privești juma' de oră în gol, întrebându-te ce-a vrut să spună autorul. Altfel, aparent, n-ai citit cum trebuie.

Cred că tocmai aici începe una dintre cele mai stupide greșeli pe care le putem face atunci când vorbim despre lectură. Să-i convingem pe oameni că plăcerea de a citi trebuie justificată, că unele cărți sunt „adevărată literatură”, iar altele sunt doar un fel de fast-food cultural pe care îl consumi în secret și îi ascunzi coperta când intră cineva în cameră.

Numai că oamenii nu se nasc cititori. Devin. Iar de multe ori devin cititori tocmai datorită acelei cărți pe care cineva o privește de sus.

Poate un copil începe cu benzi desenate, poate un adolescent citește obsesiv fantasy, poate o femeie care n-a mai deschis o carte de zece ani descoperă un romance și îl termină într-o noapte, poate cineva citește exclusiv thrillere și nu are absolut nicio intenție să treacă la clasicii ruși ca să primească diploma de „Cititor Adevărat”.

Fraților, lectura nu este examen. Nu primești puncte suplimentare dacă personajele mor de tuberculoză sau ciumă în loc să fie ucise de un demon, nu ți se mărește IQ-ul automat dacă citești o carte pe care jumătate dintre oameni pretind că au înțeles-o, iar cealaltă jumătate pretinde că a citit-o.

Snobismul literar nu îi face pe oameni să citească mai bine, ci îi face să nu mai citească deloc, pentru că, atunci când îi spui unui adolescent că poveștile care îi plac sunt „prostii”, nu îl transformi miraculos într-un iubitor de literatură clasică. Există șanse mult mai mari să-l convingi că lectura este un club exclusivist în care el nu are voie să intre decât dacă își schimbă gusturile.

Vă spuneam și ieri: nu vă mai căcați în gustul omului!

Când râzi de cineva pentru că citește romance, nu-i rafinezi gusturile. Când declari că romance-ul este „comercial”, nu devii brusc custodele culturii universale și nici nu salvezi literatura. Doar reușești să transformi ceva minunat, intim și profund personal într-o competiție absurdă despre cine citește cărți mai demne de fotografiat lângă o ceașcă de cafea.

Mi se pare al naibii de trist.

Literatura are loc pentru toate cărțile. Cele care ne schimbă, care ne dor, care ne fac să râdem, să ne îndrăgostim, să uităm pentru câteva ore de viața noastră, să fugim într-o lume cu demoni, într-un conac bântuit, într-o anchetă criminalistică sau în brațele unui personaj fictiv despre care știm foarte bine că reprezintă o colecție impresionantă de red flags.

Uneori citim ca să înțelegem lumea, alteori citim ca să scăpăm puțin de ea și ambele motive sunt valabile. 

Înainte să întrebăm dacă o carte este suficient de valoroasă sau suficient de „literară”, ar trebui să ne punem o întrebare mult mai simplă: a făcut pe cineva să citească? Dacă răspunsul este da, atunci și-a făcut treaba. 

Eu una prefer un copil care citește 200 de pagini despre vânători de demoni unui copil care nu citește nimic pentru că i s-a explicat că literatura fantasy nu este literatură.

Prefer un adolescent care devorează romance decât unul care a ajuns să creadă că lectura este doar o obligație școlară. Prefer o persoană care citește zece thrillere pe an și se bucură de fiecare dintre ele decât una care își cumpără Dostoievski, îl pune frumos în bibliotecă și, din când în când, îl mai șterge de praf cu superioritate intelectuală.

Așa cum cărțile nu trebuie să semene între ele, nici cititorii nu trebuie să fie la fel, pentru că una dintre cele mai frumoase libertăți pe care ni le oferă literatura este exact dreptul de a ne alege singuri poveștile, fără justificări și fără aprobarea tribunalului suprem al snobismelor literare.

Citește orice, dar citește, pentru că adevăratul dușman al literaturii nu este cartea pe care tu o consideri slabă, ci momentul în care cineva care iubea să citească începe să creadă că nu citește ce trebuie.

Și închide cartea.

https://linktr.ee/Catalina_Pana

P.S: Ieri mi s-a spus că sunt „scriitoare de duminică”. Azi e joi și scriu despre snobism literar. Dacă o țin tot așa, până vineri poate ajung scriitoare și în timpul săptămânii. 

P.P.S.: Acum nu scriu, vi se pare, doar mă joc.